"Vremea vremuieşte şi timpul trage nădejde"
Proverb românesc
Eminenţii intelectuali pro Unire, făuritori ai ei, nu numai că au fost trecuţi prin închisori, lagăre, domiciliu obligatoriu, dar sunt uitaţi sau denigraţi ca naţionalişti obtuzi, definiţi ca detestându-i pe străini, când naţionalistul îl iubeşte mai mult pe al său decât pe celălalt, sentiment deloc rejectabil.
Soldaţii români, eroii tăcuţi ai Primului Război Mondial, „război imperialist” după Roller, pe oasele cărora s-a făcut Unirea Mare, au devenit iarăşi „fantome albe”, cum erau ironizaţi în manualul de istorie RPR, pentru că fuseseră surprinşi de atacul nemţesc dezbrăcaţi. Îmi plăcea să cred că „Pe aici nu se trece” au fost cuvintele generalului Eremia Grigorescu. S-a corectat: Nu, greşeală! Poate. Dar de trecut nu s-a trecut. Iar imperialiştii desculţi i-au luat generalului Mackensen, supranumit Cap de Mort (pe căciulă), 3000 de germani prizonieri. Numai că Rollerii II, cum le zice Paul Goma, minimalizează victoriile de pe „drumul oaselor”, Mărăşti - Mărăşeşti - Oituz, deşi Crucea de pe Caraiman înştiinţează că e vorba despre 880.000 de jerfe. După învăţătura Părintelui Iustin Pârvu, „jertfa fortifică neamul”. N. Titulescu a spus-o unde trebuia s-o spună: „România nu poate fi întreagă fără jertfă”.
În opinia Rollerilor II, românii s-ar fi jertfit inutil pentru un stat- naţiune al cărui „moment” s-a dus şi ne persuadează să finim „cu bravii şi celebrii”. Leit-motivul lui Lucian Boia este: „Nu e chiar aşa”. Dar cum? La 1918, „nu noi, ci aliaţii au ieşit câştigători”. În alte cuvinte, eroii au cam murit de pomană şi-n plus românii au cam tras în toate direcţiile. De slăvit, ar trebui slăvit Ion Slavici progermanul, care critica în „Gazeta Bucureştilor” (de sub ocupaţie) încălcarea Alianţei cu Curtea de la Viena, fapt pentru care Lucian Boia îi găseşte „un plus de caracter”, deşi, conform planului Sturmer, România trebuia împărţită între Germania, Austro-Ungaria şi Bulgaria. Slavici a cam fost băgat la răcoare pentru asta, dar Iorga şi Crainic l-au scos din arest. Cât despre germanofilul P.P. Carp, striga în şedinţa guvernului: „Mă voi ruga la Dumnezeu ca armata română să fie învinsă”. A promis să-şi trimită fiii trei să lupte contra românilor. Semn de la Dumnezeu: unul a murit în Transilvania, dar în rândurile româneşti.
Într-o carte - preambul la Centenar, În jurul Marii Uniri de la 1918. Naţiuni, frontiere, minorităţi, Ed. Humanitas, 2017, Lucian Boia declară fără înconjur: „Calea europeană nu înseamnă revenirea la vechi frontiere, ci, ca ţel final, dispariţia frontierelor”. Şi încă: „Miza, pentru noi toţi, nu e trecutul, ci viitorul” (p. 123). Chiar pentru toţi? Nu şi pentru acad. Ioan- Aurel Pop: „România nu a fost şi nu este perfectă. Putem să fim dezamăgiţi de multe realităţi, instituţii, oameni etc. din acestă ţară a noastră, dar nu de edificiul nostru naţional, care ne dă tărie, energie, personalitate, onoare şi demnitate.”
Europarlamentarul Tökes Laszlo e în doliu de 1 Decembrie. Oare dacă am schimba data zilei naţionale, pe care n-o „apreciază”, ar ridica tricolorul românesc din bernă? Şi mai are ceva de reformat: îi transmite preşedintelui să nu serbeze, ca sas, Centenarul. Vede Iohannis că udemeriştii duri merg pas cu pas înapoi spre Trianon? Un copac moare sigur dacă tai din el mai mult de 30%. Dar o ţară „toaletată” ca un copac, cu ea ce se întâmplă?
Noi, românii, cum celebrăm? Ridiculizăm centenaru’ cu grătaru’ ca Celentano care se vrea numit Centenaro, că-ţi vine să strigi ca Vasile Gogea: „Opriţi mârlănia, vreau să cobor!” Cât despre Sabin Gherman (Lookplus, 13 sept. 2o17), dumnealui zice, cu mâna-n buzunar: „Merităm un centenar decent, fără naţionalisme şi alte porcării” (subl. mea, Magda Ursache). Şi asta pentru că domnul Gherman (din lipsă de solidaritate cu etnia, din ce altceva ?), pus pe dezmembrări teritoriale, se arată supărat pe Bucureşti, tot cu mâna-n buzunar: „Capitala ne ia, nu ne dă!” Alt teleast cu rating ne anunţă la „Starea naţiei”, să-l audă tot natu’, că, gata, n-avem ţară.
Udemeriştii, tot mai udemerişti, strigă că nu sunt lăsaţi să fie maghiari, că ar fi românizaţi forţat. Aşa să fie de vreme ce au reapărut uniformele de husari, cei care schingiuiau ţărani, cu prunci şi bătrâni cu tot şi le dădeau foc la sate ? Întreb: vor ocupaţie hortystă, când se scoteau cu baioneta copii din pântecele mamelor? Şi mă aştept la un comentariu de tipul: „Asta, adică eu, se ocupă de conflictele sângeroase româno-maghiare, reminiscenţă ceauşistă”. Am reprodus din memorie o frază dintr-un referat negativ scris de un improvizat editor, C. Ciolca, de la o şi mai improvizată editură, la docu-romanul Universitatea care ucide. Şi Ciolca (îmi asum cacofonia) continua: „Nu-i momentul acum, când maghiarii ne-au făcut revoluţia”. După un mensonge gros comme le siècle (mulţumesc, Michel Castex!), a loviluţiei, iată o minciună la fel de mare. Ţineţi minte replica lui Eugène Ionesco şi anume că nu românii, ci ungurii hortyşti i-au deportat familia? „Un fleac”, i-a răspuns Elie Wiesel, nedoritor să vadă Memorialul Sighet.
Mulţi sunt enervaţi de „gesticulaţia patriotică”, sintagma lui Andrei Pleşu, transmisă recent de la Beci. Numai noi, ni se tot repetă, avem poet naţional (germanii, nu, englezii, nu, ruşii, nu ?) şi, ca la un semn rău, cuvântul naţional dispare din titulatura muzeelor. Suntem certaţi că mai credem în mituri obosite de atâta întrebuinţare, deşi mitul reprezintă contraponderea la existenţa istorică potrivnică. Aşa cum scrie Petru Ursache (Camera Sambô, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 1999, p.97): „De altfel, în culturile tradiţionale, predominantă este memoria mitică, nu cea istorică. Mitul fundamentează conştiinţa istorică, modelând în manieră proprie psihologia colectivă. În legătură cu această funcţie directoare a mitului, Eliade avea să-şi însuşească încă din tinereţe unele idei din studiile lui Arnold Van Gennep şi Petru Caraman. Ambii autori au demonstrat, la timpul lor, că memoria colectivă nu reţine amănuntele, cronologia măruntă. Ea se opreşte asupra faptelor esenţiale, făcând compatibile existenţa istorică şi realitatea mitică.”
N-aş fi crezut să trebuiască să afirm în anul Centenarului Reîntregirii că identitatea e nevoie firească şi tot firească este emoţia naţională, altă sintagmă pentru patriotismul considerat revolut. Nu cumva trebuie să ne scuzăm iarăşi patriotismul din cauza politrucilor ceauşişti şi a aberaţiei numită naţional -comunism? „O struţo- cămilă, scrie Th. Codreanu, pe care numai internaţionaliştii radicali o puteau născoci”.
În aceeaşi carte - preambul la Centenar, Lucian Boia, aruncându-şi privirea asupra României de la 1923 ca „stat naţional unitar”, se îndoieşte de această realitate, dar concede: „Aşa să fie! Totuşi, ce mozaic extraordinar de minorităţi!” (lucr. cit, p.87). Şi cum plânge pe umărul Ungariei perdante! Că a pierdut Aradul şi Oradea „cu netă majoritate maghiară”. Să înţeleg că numai în aceste cazuri ar conta unitatea etnică? Altfel, pledoaria profesorului de la UB pentru minorităţi şi pentru stat federal e limpede. În Franţa, ne luminează L. Boia, nu contează „etnia, limba maternă sau religia pentru recensământ sau statistici”. Şi mai limpede, la pag. 60: „Problema limbii e şi ea secundară”.
Ce dacă sentimentul naţional presupune conştiinţa identităţii de limbă, obiceiuri, cultură? Dacă nu putem nega importanţa limbii materne vorbite, atunci o stricăm; de obiceiuri vechi-străvechi ne batem joc, cât despre cultură… Ce-ar râde Luca Piţu de o astfel de silabisire din titlul unei emisiuni: cul-tură! Şi-mi scapă de ce, după Mircea Dinescu, ar fi „ortodoxiştii (sic!) subnutriţi cultural”. Oare de aceea îi nutreşte cu „Lacrimi şi sfinţi”, nume de local şic? Sau o fi vorba despre activiştii atei, care au luat postsocialist agheasmă-n gură?
Antiromânismul triumfă în varii forme. Cei cu normal sentiment naţional sunt constant torpilaţi. Eminescu ştia ce-l aşteaptă. Citez dintr-o scrisoare din 1882, către V. Micle: „Naturi ca ale noastre sunt menite să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor”. Cazul acad. Ioan – Aurel Pop. Cum să placă Istoria, adevărul şi miturile istoricilor cărora adevărul li se prelinge printre degete? Păi ce face un istoric? Prezintă realităţi sau ficţiuni? Dă la spate documente sau le foloseşte? Şi cum să le placă istoricul de la Cluj intelectualilor anemiaţi moral din nou, lesne adaptabili „cârmuirii” (cu vorba junimistului Missir), puşi pe dez-naţiune, care susţin că naţiunea e pe moarte sau chiar defunctă, că ideea de ţară independentă este eronată şi erodată? Peneş Curcanul (alias Ion Ţurcanu) e nume de lanţ de magazine unde se vinde „păstramă” de curcan. Câţi dintre elevi mai ştiu de Alecsandri?
Îţi vine să spui că, dacă domnul Boia n-ar fi existat, trebuia musai inventat, să aibă cine susţine că statul e o entitate complet nefuncţională. Şi pentru că istoricul ardelean nu se „încadrează” în viziunea că viitorul e o cauză pierdută pentru România, de vreme ce ne-am afla într-o Europă post-naţională (conducerea de la Bruxelles, da, e cea „adevărată”!), atunci apare cercetătorul „superior” Mădălin Hodor şi-l acuză fără dovezi, în „22”, pe Preşedintele Academiei Române că ar figura pe nu ştiu ce listă de colaboratori Secu. M-am întrebat de multe ori dacă istoricii şi istoricii literari vor folosi dosarele CNSAS, falsificate de gradaţii operativi. Acuma ştiu răspunsul. În ce-l priveşte pe presarul liber, ca rol fu mare, mititelul! Cum să nu fie pătat un om pentru care spiritul trecutului nu-i o bazaconie? A, să fi susţinut Ioan- Aurel Pop la fel ca un europarlamentar român că „soluţiile naţionale” aparţin trecutului, că „scopul nostru” este „o Europă federală, o Europă post-naţională” (dar gândirea de acest fel nu e o post-gândire, spre a uza de cuvântul lui Giovanni Sartori?), atunci, cu siguranţă, nu apărea pe lista lui Hodor.
În anul Centenarului Reîntregirii, primim, de ici de colo, ideea că românii n-au fost pregătiţi pentru Unire, că le-a picat ca o pleaşcă după prăbuşirea Imperiilor; de aceea - zic istorici de Şcoala Roller II - au pierdut repede România Mare în ’40, că n-au fost pregătiţi. Se mai afirmă că n-aveam stat puternic, centralizat. Dar nu-i o contrazicere? Acum ni se cere să nu-l avem (graniţe moi, permeabile pentru puhoi de imigranţi islamici), iar internaţionalismul fost proletar câştigă teren versus dimensiunea naţională. România e din ce în ce mai mică, mai mică decât a făcut-o Carol II, îmbrăcat ca de operetă bufă la 10 mai, dată pe care Neagu Djuvara o dorea zi naţională. Nu eram în anul 1940, nici în 1944, când Emil Constantinescu (ministru de Externe Adrian Severin, preşedintele Senatului Petre Roman) a făcut, de-a dreptul iresponsabil, „sacrificiul istoric”, recunoscând raptul URSS ca legal. În 7 iulie ’97, tratatul cu Ucraina a fost ratificat. Guvernul a cedat teritorii naţionale, deşi nu ne-a ameninţat nimeni. Să sperăm că va fi anulat în 2021? Dar au adus guvernările postsocialiste altceva decât sărăcire, inechitate, datorie externă şi, mai ales, lipsa solidarizării, vrajba de 30 de ani?
„Tu-i mama ei de ne-trebnicie românească!” sună replica lui C. Noica la „Neamul nevoii” eminesc. Bucovina care ne doare (cartea Ion Beldeanu) nu ne mai doare. În vara neagră a României, an 1940, URSS înhaţă Basarabia şi Bucovina, în 26 iunie; în 30 august, Ungaria înhaţă Transilvania; Carol II pierde Cadrilaterul prin Tratatul de la Craiova, din 7 septembrie, iar Cioran arde tabloul lui Carol II. Noi al cui tablou ar trebui să ardem? Deocamdată, flacăra de la Statuia Monumentului Unirii, grupul statuar al provinciilor, dezvelit în 1927, demolat în 1947 de homo sovieticus, s-a stins. Edilii Iaşului n-au bani pentru butelia cu gaz necesară. Iar în R. Moldova, mai nou, se pune semn egal între românism şi terorism.
Va mai veni „ceasul plinirii vremii”, cum formula Pr. Iuliu Hossu, episcopul Gherlei, atunci, la 1 Decembrie 1918? În celebra nuvelă Şanţurile, Mircea Eliade istoriseşte cum generaţie după generaţie de săteni caută „comoara”. O găsesc, o pierd şi o caută iarăşi. După multă vreme, o găsesc din nou. Pentru că vremea vremuieşte şi timpul trage nădejde.
