Într-un articol publicat la începutul anului 1940, Pr. Stăniloae spunea că "principal este nu ce va aduce anul cel nou, ci CEEA CE VOM FACE, cum ne vom comporta în împrejurările ce ni le va aduce anul care începe". Mai departe părintele profesor vorbește despre marele privilegiu și cutremurătoarea răspundere ce i s-a dat voinței fiecărui om, anume de a valorifica cadrul istoric prezent și de a-i lărgi puterea și semnificația peste limitele timpului, în veșnicie. Cu alte cuvinte, veșnicia ne-o croșetăm noi înșine în fiecare clipă. Fiecare clipă se cere umplută de conținut curat și edificator, de pași ascendenți în și spre comuniune. Voința noastră, așadar, dacă nu se sforțează să dea sens fiecărei clipe, ratează prilejul de a crește în maturitate, în noblețe, în statornicirea pe făgașul firesc al iubirii celuilalt.
Se adeveresc cuvintele de mai sus dacă reflectăm puțin la următorul aspect: oameni care au trecut în viața lor prin războaie, prin foamete, prin temnițele comuniste sau prin alte necazuri și drame înfiorătoare, au ajuns, în pofida acestora, să trăiască viața astfel încât s-au întipărit în conștiința posterității ca modele de bărbăție, curaj, demnitate, omenie, bunătate și seninătate. L-aș aminti aici pe Nicolae Steinhardt, care, eliberat în 1964 în urma decretului de graţiere generală a deţinuţilor politici, spunea: "Am intrat orb, ies cu ochii deschişi; am intrat răsfăţat, răzgaiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulţumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; ies admirând curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat cu cei din jur şi cu mine însumi". Sfidează logica comună parcă, dacă ne gândim la felul în care descria același autor temnița: o hrubă, un canal, un maț subpământean rece și ostil, un crater de vulcan nestins, un loc ireal de sinistru.
La polul opus ne aflăm noi atunci când, deși condițiile exterioare ne sunt favorabile, totuși nu înveșnicim timpul, ci alergăm zănateci și tulburați după priorități și chestiuni importante, uitând să le împlinim pe cele esențiale.
Clipele sunt scurte și ireversibile. Depinde de noi dacă ele devin timp sacru al comuniunii și al deschiderii către universul aproapelui, sau timp apăsător al închistării în logica proprie, în atitudinea semeață-de judecată a celuilalt. Anul nou va fi unul cu bucurie și fericire în funcție de cum vom reacționa noi la împrejurările ce iau naștere odată cu el.
"Percepțio, hic habitat felicitas" sau, cu alte cuvinte, atitudinea determină altitudinea.
An nou cu împărtășire cât mai deplină din prezentul continuu sacru, din veșnicia ce adesea străbate timpul cronologic!
Anușca Dumitru,
psalt Catedrala Mitropolitană Iași
masterand Facultatea de Teologie Iași
