Unde sunt iernile de altădată? Nici zăpezile de altădată nu mai seamănă cu nimic cu cele de acum. Nici măcar zăpezile de pe vremea lui Fracois Villon nu mai semănau cu cele de altădată de atunci. Dar totuÅŸi, de zăpezile mele de altădată îmi aduc aminte. Erau ale copilăriei mele. Åži veneau la timp! Åži plecau, de asemenea, la timp. Era o fericire cînd veneau. Era o altă fericire cînd plecau.
De regulă mă aÅŸezam în aÅŸteptarea iernii cam în ziua de 30 noimebrie a fiecărui an, de Sfîntul Andrei. Atmosfera din casa noastră de la CoÅŸula era una de o adevărată vrajă. Nu ÅŸtiu cine ne punea sub perini tot felul de obiecte: un pieptene, să fie totul curat ÅŸi frumos începînd cu mîine, cu a doua zi; o oglindă, în care, dacă te trezeai la miezul nopÅ£ii, îÅ£i vedeai ursita – ÅŸtiu că sora mea, mai mare cu un an, se trezea să-ÅŸi vadă iubitul ÅŸi uneori apărea sub forma umbrei chipului ei ameÅ£it de somn, alteori era chiar ea, cu privirea încercănată, ÅŸi arunca oglinda; dar era sfătuită de alte fete mai mari să meragă la miezul nopÅ£ii la fîntînă ÅŸi să se oglindească în miraza acesteia ÅŸi cu siguranţă îÅŸi va afla ursitul, dar nu îndrăznea, îi era frică, iar eu nu mă duceam cu ea, chiar dacă eram ademenit cu felii rumene de bostan sau scovergi ademenitoare de cartofi, ori seminÅ£e coapte de bostat –; un creion sau un pix, aÅŸa cum găseam eu de fiecare dată, prin grija mamei, care ÅŸtia de pe atunci că eu o să devin scriitor, aÅŸa cum i-a spus la naÅŸterea mea medicul; un batic, un prosop, o sticlă de monopol goală – cu aÅŸa ceva se trezea tata sub cap dimineaÅ£a, ca aluzie că ar fi bine să bea cu măsură, ÅŸi el, tot anul, asta făcea, bea cu măsută. Dar cîte ÅŸi mai cîte nu găseam sub capul nostru plin de tot felul de poveÅŸti ÅŸi imaginaÅ£ii care mai din care mai mirobolante. Dar cea mai mare bucurie era dacă în zori ne trezeam cu zăpada albă în curte, pe dealuri, peste livezile pline de amintirile vii de peste vară. Uneori Dumnezeu ne asculta ruga ÅŸi ne dădea în zori, după noaptea vrăjilor închipuite ÅŸi dătătoare de fiori, zăpada mult dorită. Dacă nu venea atunci, cu siguranţă o aÅŸteptam ÅŸi venea peste ÅŸase zile, în noaptea Sfîntului Nicolae, care, pe lîngă jordia pe care o găseam în pat, mai strecura ÅŸi tot felul de prăjituri de post făcute de mama sau bomboane, mere, gutui, încît fericirea acelei zile era oricum asigurată. Dar dacă era ÅŸi zăpadă afară, bucuria era ÅŸi mai mare. Mama ne mai strecura ÅŸi cîte o carte de rugăciuni, alta cu poveÅŸtile lui Creangă, cu poezii de Eminescu, la care eu mă repezeam ÅŸi-mi începeam lecturile care nu s-au terminat nici pînă în ziua de azi.
Dar noaptea Sfîntului Nicolae era ÅŸi mai importantă decît altele de pînă atunci, care anunÅ£au venirea iernii ÅŸi odată cu ea ÅŸi Sărbătorile ei nemaipomenite. În acea noapte se auzeau peste sat, pe dealurile Lingurarilor, tobele ÅŸi chiotele flăcăilor, care astfel îÅŸi începeau repetiÅ£iile petru zilele Crăciunului, pentru Anul Nou. EmoÅ£iile mă străbăteau la gîndul că iarăşi voi colinda tot satul, cu uratul, cu semănatul, sau alteori, mai măricel făcîndu-mă, în echipa de căpriÅ£e, căiuÅ£i sau în jocul ursarului, obiceiuri care ne făceau acele zile pline de farmec ÅŸi taine pe care nu încercam să le dezlegăm pentru a nu le pierde, aÅŸa cum fac ÅŸi acum, cînd nu doresc să dezleg nici o taină a acelor obiceiuri pentru a rămîne cît mai mult în tradiÅ£ia locurilor. Acele nopÅ£i de iarnă, în plină fericire a Sărbătorilor, de la Crăciun la Anul Nou ÅŸi Bobotează, au umplut copilăria mea cu ceea ce mai înseamnă sufletul meu acum, cînd peste el se abat tot felul de dureri, de supărări, de necazuri, care pot fi vindecate numai cu amintirea acelor zile de iarnă nemaipomenite, pline de toate leacurile care mă vindecă numai dacă mă gîndesc la ele.
Iernile mele de altădată nu mai seamănă cu cele de acum, deÅŸi, într-un fel, în anumite aspecte, au niscaiva asemănări, în sensul că în acele ierni lungi ÅŸi încălzite în casa noastră de soba mereu arzînd lemne aduse de tata citeam cel mai mult, aÅŸa cum fac ÅŸi acum, cînd, pe lîngă faptul că citesc, scriu cu spor, în ultima vreme mai ales proză, trăind, retrăind acele momente ca ÅŸi cum ar fi aievea. Însă nu, iernile nu mi le mai aÅŸtept ca altădată, nu mă mai bucură ca atunci. Trupul are altă percepÅ£ie a lor, frigul nu mai este o mîngîiere rece pe obrajii îmbujoraÅ£i, ci o ameninÅ£are prin oasele care par a se fi obosit, deÅŸi inima încă tresare ÅŸi ar vrea să se bucure ca altădată. Dar ÅŸtie ÅŸi ea, ÅŸtie ÅŸi sufletul că nimic nu mai poate fi ca altădată, nici iernile, nici bucuriile, nici măcar viitorul nu mai poate fi ca altădată, aÅŸa cum am spus într-o poezie de pe acele vremuri, care, deÅŸi triste din cauza opresiunilor ÅŸi lipsurilor de tot felul, aveau bogăţia lor de amintiri în formare, care, revenite acum, îmi umplu inima de bucuria de care am nevoie. Åži sper, ca de fiecare dată, ca măcar iarna asta să fie ca altădată!
