Cezar Ivănescu s-a născut la zi mare a creştinătăţii, de Schimbarea la faţă, pe 6 august 1941, şi s-a stins din viaţă, tot la zi mare, în Joia Mare a Săptămânii Patimilor lui Iisus Hristos, pe 24 aprilie 2008. Anul acesta, în aprilie, s-au împlinit zece ani de la moartea sa. Nu am văzut nici o revistă, nici o grupare de poeţi, grup de foşti prieteni şi cunoscuţi să-i comemoreze primul deceniu de veşnicie. Nu este singurul mare poet român plecat dintre cei vii, dat uitării. Foarte rar mai vedem cîte o revistă literară, cîte un critic literar să scrie despre Daniel Turcea, Virgil Mazilescu, Marius Robescu, Ioanid Romanescu, Dan Laurenţiu, Mihai Ursachi, Cezar Baltag, Gellu Naum, Petre Stoica, Cezar Ivănescu, Mircea Ivănescu, Constanţa Buzea, Mariana Marin, Ion Stratan, Traian T. Coşovei, Aurel Dumitraşcu şi atîţia alţii, despre care doar pe la anumite evenimente culturale prin ţară să se amintească în regrete că peste ei se aşterne uitarea, că paginile istoriilor literaturii române nu-i aminteşte. Şi astfel şi deznădejdea că posteritatea îi va avea şi pe alţii în grijă aşa cum îi are şi pe ei.
Ca fapt divers, dar ca semn al răsturnării percepţiei valorilor la români, recent la Sighişoara a murit Jimmy, cîinele cetăţii. Moartea acestui animal, ce-i drept, simpatic, la vîrsta onorabilă de optsprezece ani, a ţinut în onoare o gardă militară, mass-media a scris şi relatat despre moartea celebrului cîine ( mai mult decît moartea unor scriitori mari ca George Bălăiţă sau Augustin Buzura, ca să dau doar două nume!), reţelele de socializare s-au sesizat şi au transmis condoleanţe comunităţii oraşului medieval din Ardeal, s-a şi propus imediat realizarea unei statui a lui Jimmy şi amplasarea ei în centrul oraşului, întru amintirea celui care „i-a distrat” pe vizitatori, a umplut fototecile familiilor din întreaga lume cu imaginea lui, reţelele de socializare au lăcrimat cîteva zile în şir. Da, aşa e la noi, un cîine, fie el şi simpatic, dar totuşi maidanez, un boschetar, un hoţ, mai ales un hoţ care ajunge la vîrf, toată această pegră animală şi umană este mai onorată decît memoria unor poeţi, cum sunt cei de mai sus, cărora nimeni, imediat după moarte sau chiar mai tîrziu, nu le-a făcut o statuie, nimeni nu-şi aduce măcar aminte de ei, nimeni nu le aşază valoarea în memoria lumii de mîine, ci dimpotrivă (A văzut cineva în Botoşani măcar străzi cu numele poeţilor Mihai Ursachi, Lucian Valea, Horaţiu Ioan Laşcu, Constantin Dracsin sau ale altor scriitori ca Max Blecher, Alexandru D. Lungu, Vasile Constantinescu, Corneliu Popel şi alţii?)
Pe mine m-a prins dorul de aceşti mari poeţi, pe care i-am cunoscut, le-am citit poezia, i-am premiat, am fost în preajma celor mai mulţi dintre ei. Şi aşa am scris, din dor de Don Cezar, în tonul celebrei sale poezii – Doina (Dorul de Moldova) – ceea ce redau mai jos, întru amintirea marelui poet, omului, sufletului lui zbuciumat de neroziile timpului prin care a trecut:
Doină (Dorul de Don Cezar)
M-a prins dorul de Don Cezar,
Domnu’ acela-n strai frumos,
Domnu’ acela-n strai frumos,
Că mă dor toate în ceruri
Şi sunt foarte mînios,
Mînios că nu-i cu mine,
Că s-a dus să-şi fac loc
Într-o lume care nu e
Într-o lume care nu e,
Loc fără de loc deloc!
M-a prins dorul şi mînia
Şi mînia mi-a prins dor,
De Don Cezar, mîniosul,
Încruntatul şi frumosul,
Încît cred că o să mor
Cu-acest dor de Domnul Cezar,
Domnul meu şi-al tuturor,
Domnul meu şi-al tuturor.
N-o să fie altu’-n lume
Să se închipuie cu el,
N-o să fi altu’-n lume
Să se-nchipuie cu el,
Că de-s rupt de ce e-n lume,
Şi lumea-i ruptă de el,
M-a prins dorul de Don Cezar,
M-a prins dorul de Don Cezar
Şi mi-e greu fără de el.
O să-mi fie dor întruna
Şi întruna o să am
Dorul de ce-a fost să fie
Îngerul născut din neam,
Îngerul născut din neam,
O să-mi fie dor întruna,
Şi mi-e greu fără de el,
Şi mi-e greu fără de el,
Încît văd prin cer departe
Chipul lui de noi pribeag,
Încît mor cu mine însumi
Şi de braţ făr’ de cel drag.
M-a prins dorul de Don Cezar,
Domnu’ acela-n strai divin,
Chinuit de sine însuşi,
De o lume cu venin,
Chinuit de sine însuşi
Şi de-o lume cu venin.
Mă ridic să-l văd că este
După zece ani de cînd
A plecat ca o poveste
Nemurind şi neplîngînd,
A plecat ca o poveste
Nefiind şi multplîngînd.
O să-mi fie dor întruna,
Dor întruna o să am
De Don Cezar Multplecatul,
Domnu’acela-n cer senin
Îmbrăcat în strai de mire
Şi-n mantaua de venin
Pusă-n spate-i de nătîngii,
De nătîngii care vin
Roiuri, roiuri să-i închidă
Pleoapele ca după chin,
Roiuri, roiuri să-i închidă
Pleoapele ca după chin.
M-a prins dorul de Don Cezar,
De Don Cezar m-a prins dorul,
Că mă doare gîndu’-zar,
Dat la vamă, alb ca varul
De-o lume fără habar,
Dat la vamă, alb ca varul
De-o lume fără habar!
Nu-l mai plîngeţi pe acela
Care vecinic singur nu-i,
Plîngeţi-l pe cel ce n-are
Moartea şi Moldova lui!