de Cătălin Borangic, istoric:

Idolii, spre deosebire de zei, nu sunt nemuritori.

Fie că s-au ridicat pe soclu prin puterile lor, fie că i-a dus sus valul mulțimilor, mai devreme sau mai târziu mor.

De fapt ei cam încep să moară din ziua când devin idoli. Lungimea gloriei lor este dată de noroc adesea. Mulțimile sunt lesne schimbătoare și se plictisesc repede dacă nu sunt distrate.

Tot spre deosebire de zei, idolii se hrănesc doar cu aplauze, pe care invariabil le confundă cu dragostea, cu venerația sinceră. Ceea ce este o greșeală fatală, evident.

Cei care se prind de treaba asta mai scapă uneori, dar în general se ofilesc și ei, doar că mai încet, discret, anonim.

Vorbind de ofilire, etapa asta este finalul tuturor idolilor. Indiferent dacă încep devreme, furați de propria și falsa lor strălucire, sau mai târziu, când, deși păstrează cu evlavie fizionomia vremurilor de glorie, nu sunt decât niște epave decrepite.

Priviți în jur. Răsar de te miri unde, sunt mulți, gălăgioși, atrag atenția cumva, cel mai adesea cu tâmpenii, mai freamătă o vreme, uneori se obrăznicesc, alteori doar patinează penibil și își sapă finalul.

E limpede că idolii nu sunt ca zeii, nu? Deși aproape întotdeauna se cred zei.

Doar sunt făcuți din carton.