de Ciprian Mihali, filosof, profesor universitar:
Lucrul de care m-am temut cel mai mult la declanÅŸarea acestei pandemii ÅŸi de care mă tem în continuare, pentru că îl văd confirmându-se, este că – asemeni tuturor crizelor majore din istoria omenirii – ea scoate ce e bun din puÅ£ini oameni ÅŸi ce e rău din majoritatea oamenilor.
Crizele majore (molime, războaie, catastrofe naturale) îi înnobilează arareori pe oameni. Asta pentru că sentimentul predominant în perioadele de criză este frica. Iar frica nu este nicidecum un liant social ÅŸi un combustibil al solidarităţii, al curajului sau al speranÅ£ei. Frica este urâtă ÅŸi te urâÅ£eÅŸte, te împietreÅŸte, frica te înlemneÅŸte, frica te face să-Å£i pierzi minÅ£ile ÅŸi să te porÅ£i haotic („nu-mi explic de ce am reacÅ£ionat aÅŸa”), frica te îndepărtează de celălalt sau te apropie de el într-un fel mecanic ÅŸi brutal, aÅŸa cum se agaţă de salvatorul lui cel care stă să se înece. Frica schimonoseÅŸte, frica desfigurează.
Pe de altă parte, fiind atât de intimă ÅŸi de contagioasă, atât de sensibilă ÅŸi de vulnerabilă, frica este un levier foarte bun pentru oricine vrea să controleze oameni. A induce stări de frică urmăreÅŸte a-i paraliza pe oameni, adică a-i face slabi ÅŸi uÅŸor de supus, ÅŸtim asta încă de la Hobbes.
Dar societăţile moderne au inventat mecanisme individuale ÅŸi colective de gestionare a fricii, precum încrederea, întrajutorarea, solidaritatea, activismul social etc. De aceea, într-o perioadă de criză precum aceea prin care trecem, vedem printre noi o minoritate de oameni extraordinari care ÅŸi-au depăşit fricile ÅŸi s-au pus în slujba celorlalÅ£i: medici, asistenÅ£i medicali, lucrători pe ambulanÅ£e, membri ai ONG-urilor, diferiÅ£i funcÅ£ionari sau angagajaÅ£i care conÅŸtientizează riscurile, se expun zilnic ÅŸi continuă să se pună în slujba celorlalÅ£i.
Dar criza a scos din cei mai mulÅ£i dintre noi partea urâtă nu doar pentru că nouă ne-a fost frică, ci ÅŸi pentru că au lipsit ÅŸi lipsesc din societate modelele vizibile de curaj. Curajul este o valoare individuală ÅŸi poate fi la fel de contagios ca frica. Doar că, spre deosebire de frică, el creează solidarităţi pozitive, adună la un loc resurse nebănuite ÅŸi îi înalţă pe oameni deasupra vremurilor, în loc să-i scufunde ÅŸi mai mult în întunericul spaimelor lor iraÅ£ionale.
Iar când spun curaj nu mă refer nici la tupeu, nici la îndrăzneală, nici la brutalitate, cu atât mai puÅ£in la vocalizele publice. Mă refer aici la curajul adevărului, precum ÅŸi la temeritatea ÅŸi la capacitatea asumării unor decizii din partea celor chemaÅ£i să decidă pentru felul în care o comunitate sau o societate poate să depăşească o situaÅ£ie de criză.
Din păcate, societatea românească de azi duce lipsă de oameni curajoÅŸi. Nu duce lipsă de oameni care ÅŸtiu să profite de criză, să ocupe spaÅ£iile lăsate goale de criză, să meargă în sensul crizei, să vocifereze dinăuntrul crizei, chiar să protesteze împotriva ei. Dar duce lipsă de bărbaÅ£i ÅŸi de femei care dispun de înzestrări profesionale ÅŸi caracteriale care să le permită să vadă linia orizontului de dincolo de criză ÅŸi să o arate ÅŸi celorlalÅ£i. De personalităţi care să nu aibă nevoie să dea vina pe alÅ£ii pentru a crea contraste ÅŸi noi fisuri în societate.
Nu de Mesia de carton, fabricaÅ£i prin studiouri de televiziune, ci de lideri (politici ÅŸi nu doar) a căror carismă să constea în credibilitatea cuvântului lor, o credibilitate care se verifică prin respectarea angajamentelor luate ÅŸi prin efectul de mobilizare produs în rândul oamenilor.
Criză avem, frică avem, curaj ne mai trebuie.