de Ciprian Mihali, filosof, profesor universitar:
După doar câteva săptămâni de școală încep să înțeleg de ce detestă copii români școala și de ce performanțele școlii românești sunt pe zi ce trece tot mai slabe.
E uluitor, de pildă, să constați că toți copiii din școala românească învață azi după niște programe elaborate înainte de nașterea lor. Numai că în ultimii douăzeci de ani s-a schimbat întreaga lume, s-au schimbat paradigmele cunoașterii, ale învățării, ale economiei și tehnologiei. Copiii de azi sunt mai înrudiți cu lumea digitală în care s-au născut direct decât cu părinții și profesorii lor sau cu mai-marii din ministere și institute ale educației, care au rămas încremeniți în modelul memorării de comentarii și reproducerii unei materii tot mai puțin adaptate la mizele lumii în care trăim.
Copiii ajung să urască școala pentru că materiile sunt supraîncărcate cu conținuturi monotone, care se succed cu o viteză copleșitoare și care sunt cea dintâi sursă a eșecului școlar. Profesorii, emoționant și vetust numiți „dascăli”, fac eforturi supraomenești de a fi cu un picior în lumea absurdă a programelor și planurilor de lecții și cu celălalt în lumea copiilor cu care lucrează zilnic. Sfâșiați între niște cerințe absurde, o vocație tot mai îndoielnică și o confruntare cu copii tot mai străini de lumea școlii, profesorii își pun la bătaie calitățile personale în speranța de a ține piept tuturor acestor valuri de presiune care se abat asupra lor. În unele cazuri reușesc, și atunci vorbim despre profesori model, în cele mai multe însă nu, iar atunci ei participă la menținerea unui sistem școlar absurd, lipsit de viziune și de atractivitate.
Un sistem care supraîncarcă elevul și îi blochează curiozitatea și aptitudinile, aducându-l în situația (sau în percepția) de eșec școlar. O situație pe care școala și profesorii ei s-au gândit să o repare, cum altfel decât prin sinistrul sistem al meditațiilor. Adică printr-o continuare în privat și pe bani a strategiei înseși care a provocat eșecul din școală. O școală deci care își recunoaște astfel propriul eșec, dar un eșec ce pare să convină tuturor. Evident, nimeni nu-i întreabă pe copii ce le convine lor. Urând școala, cad repede în tristeți profunde și în depresie.
Trebuie să o recunoaștem și să o spunem clar: acolo unde școala e performantă, unde profesorii și elevii sunt de excepție, asta se întâmplă în ciuda și împotriva sistemului, nu grație lui. Sistemul educațional românesc de astăzi (de la miniștri, secretari de stat și directori de minister până la inspectori, directori de școli, profesori și părinți) participă și el, alături de celelalte sisteme putrede din România, la sabotarea viitorului acestei țări.
Lipsa totală de viziune din învățământul românesc nu este însă o fatalitate. Dar pentru asta e nevoie de voință politică și de oameni competenți și hotărâți în fruntea lui. Pentru moment însă aceste condiții nu sunt reunite, iar criza școlii și ura copiilor față de ea nu fac decât să se adâncească.