de Ciprian Mihali, filosof, profesor universitar:
După doar câteva săptămâni de È™coală încep să înÈ›eleg de ce detestă copii români È™coala È™i de ce performanÈ›ele È™colii româneÈ™ti sunt pe zi ce trece tot mai slabe.
E uluitor, de pildă, să constaÈ›i că toÈ›i copiii din È™coala românească învață azi după niÈ™te programe elaborate înainte de naÈ™terea lor. Numai că în ultimii douăzeci de ani s-a schimbat întreaga lume, s-au schimbat paradigmele cunoaÈ™terii, ale învățării, ale economiei È™i tehnologiei. Copiii de azi sunt mai înrudiÈ›i cu lumea digitală în care s-au născut direct decât cu părinÈ›ii È™i profesorii lor sau cu mai-marii din ministere È™i institute ale educaÈ›iei, care au rămas încremeniÈ›i în modelul memorării de comentarii È™i reproducerii unei materii tot mai puÈ›in adaptate la mizele lumii în care trăim.
Copiii ajung să urască È™coala pentru că materiile sunt supraîncărcate cu conÈ›inuturi monotone, care se succed cu o viteză copleÈ™itoare È™i care sunt cea dintâi sursă a eÈ™ecului È™colar. Profesorii, emoÈ›ionant È™i vetust numiÈ›i „dascăli”, fac eforturi supraomeneÈ™ti de a fi cu un picior în lumea absurdă a programelor È™i planurilor de lecÈ›ii È™i cu celălalt în lumea copiilor cu care lucrează zilnic. SfâÈ™iaÈ›i între niÈ™te cerinÈ›e absurde, o vocaÈ›ie tot mai îndoielnică È™i o confruntare cu copii tot mai străini de lumea È™colii, profesorii îÈ™i pun la bătaie calitățile personale în speranÈ›a de a È›ine piept tuturor acestor valuri de presiune care se abat asupra lor. În unele cazuri reuÈ™esc, È™i atunci vorbim despre profesori model, în cele mai multe însă nu, iar atunci ei participă la menÈ›inerea unui sistem È™colar absurd, lipsit de viziune È™i de atractivitate.
Un sistem care supraîncarcă elevul È™i îi blochează curiozitatea È™i aptitudinile, aducându-l în situaÈ›ia (sau în percepÈ›ia) de eÈ™ec È™colar. O situaÈ›ie pe care È™coala È™i profesorii ei s-au gândit să o repare, cum altfel decât prin sinistrul sistem al meditaÈ›iilor. Adică printr-o continuare în privat È™i pe bani a strategiei înseÈ™i care a provocat eÈ™ecul din È™coală. O È™coală deci care îÈ™i recunoaÈ™te astfel propriul eÈ™ec, dar un eÈ™ec ce pare să convină tuturor. Evident, nimeni nu-i întreabă pe copii ce le convine lor. Urând È™coala, cad repede în tristeÈ›i profunde È™i în depresie.
Trebuie să o recunoaÈ™tem È™i să o spunem clar: acolo unde È™coala e performantă, unde profesorii È™i elevii sunt de excepÈ›ie, asta se întâmplă în ciuda È™i împotriva sistemului, nu graÈ›ie lui. Sistemul educaÈ›ional românesc de astăzi (de la miniÈ™tri, secretari de stat È™i directori de minister până la inspectori, directori de È™coli, profesori È™i părinÈ›i) participă È™i el, alături de celelalte sisteme putrede din România, la sabotarea viitorului acestei țări.
Lipsa totală de viziune din învățământul românesc nu este însă o fatalitate. Dar pentru asta e nevoie de voință politică È™i de oameni competenÈ›i È™i hotărâÈ›i în fruntea lui. Pentru moment însă aceste condiÈ›ii nu sunt reunite, iar criza È™colii È™i ura copiilor față de ea nu fac decât să se adâncească.