de Cătălin Borangic, istoric:
Suntem încă răniÈ›i până la os de comunism. Ca naÈ›ie, ca mentalitate. Se fura È™i înainte, dar sub comuniÈ™ti acest gest, altfel reprobabil, È™i-a modificat fundamental paradigmele.
DeposedaÈ›i prin colectivizare de propriile averi È™i pământuri, dar totuÈ™i puÈ™i să le muncească, țăranii români (È™i nu numai ei) s-au văzut foarte repede la limita existenÈ›ei, căci recoltele nu erau ale lor, iar partea care le era cedată era aproape întotdeauna insuficientă. SituaÈ›ia era agravată de cotele obligatorii foarte mari, cerute din diferite produse pe care adesea nu le aveau.
AÈ™a că foarte rapid, furtul produselor agricole sau zootehnice din gospodăriile colective, din „avutul obÈ™tesc” - adică de pe câmp, din depozite, la cântar È™i de pe oriunde se putea - a devenit endemic.
Desigur, autoritățile încercau prin diverse metode de represiune să oprească hemoragia, dar în esență furtul de la colectiv, de la stat, a căpătat foarte repede legitimitate, prin generalizare È™i consimțământ.
Comunitatea nu mai recepta actul ca o abatere de la normele sociale și morale de conviețuire.
În noile sisteme sociale, furtul era mai mult decât supravieÈ›uire. Era È™i revoltă, È™i răzbunare, era protest chiar, căci adesea țăranii distrugeau ce nu puteau fura.
Nu cred că a fost nevoie de instructaj. Martorii, istoriile scrise consemnează o stare generalizată cu privire la furt.
Industrializarea n-a făcut decât să mute la oraÈ™ niÈ™te țărani în căutare de un trai mai bun. Evident, aceÈ™tia au venit cu metehnele de acasă.
Cred că mai toată lumea îÈ™i aminteÈ™te că furtul de la întreprindere, fabrică, atelier, uzină nu era considerat un furt propriu-zis. Decât de MiliÈ›ie, dar care intervenea doar în cazurile răsunătoare. CAP-urile n-au scăpat niciodată de furturi, până la final, când sătenii le-au furat chiar È™i pe ele cu totul.
În fapt, furtul de la locul de muncă a fost dintotdeauna un gest larg acceptat, mai tacit sau mai încurajator, de către ceilalÈ›i. Eu cred că pe filiera descrisă.
Am cunoscut oameni care dacă nu plecau acasă cu o mână de cuie, niÈ™te ghips, câteva laÈ›uri sau o rolă de sârmă considerau ziua pierdută. Din instinct, aducă. De ce să dea banii pe ceva ce putea lua?
Cine nu-È™i aminteÈ™te târgurile de vechituri din anii 90 pline de cuÈ›ite de strung noi-nouÈ›e, de rulmenÈ›i, fermoare, ciorapi, truse de chei È™i în general tot ce se putuse fura de la fabrici, chiar cu ani buni înainte. Debandada cu privatizarea doar a dus furtul în absurd.
Iar astăzi, rar găseÈ™ti vreun meÈ™ter să nu-È›i vămuiască din materiale. Patronii de după RevoluÈ›ie, mai ales cei străini, au fost adesea copleÈ™iÈ›i de furturile din afacerile lor, când erau duse acasă inclusiv hârtia igienică din weceurile de la firmă.
Iar acum ne mirăm sincer că se fură în È›ara asta.
E congenital, oameni buni. E scris în ADN.