de Ciprian Mihali, filosof, profesor universitar:
Printre drepturile pe care românii pretind că și le-au câștigat în 1989 se numără și acela de a nu vota. Este unul din drepturile de care românii sunt cei mai mândri și la exercitarea căruia suntem campioni europeni.
Ca printr-un miracol, la fiecare rând de alegeri românii își descoperă printre drepturile pe care le au și acest drept. Își aduc aminte că sunt cetățeni liberi și că printre libertățile lor, câștigate cu prețul sângelui vărsat de eroii țării, se numără și libertatea de a sta acasă.
Și tot ca printr-un miracol, dacă nu cumva este același miracol, de treizeci de ani avem o clasă politică slabă și coruptă. Mângâierea noastră și consolarea noastră supremă este că din când în când putem să le dovedim politicienilor disprețul față de ei prin aceea că nu ne mișcăm fundul să-i votăm.
Originalitatea democrației românești își dovedește încă o dată eficacitatea. Pasivitatea alegătorilor e condiția necesară ca peste patru ani aceiași alegători să se dovedească din nou pasivi și disprețuitori.
Desigur, noi nu ne putem compara cu Olanda la nimic, nici măcar la prezența la vot. Ei au o prezență la vot de 80% pentru că au pe cine să voteze. Dacă, printr-un alt miracol, ne-ar împrumuta oamenii lor politici la un scrutin, sunt sigur că și noi ne-am buluci ca olandezii la urne. Și invers, dacă le împrumutăm partidele noastre, și olandezii vor sta acasă.
Am glumit, desigur.
Într-un registru mai grav, aș spune că dreptul de a nu vota, tradus în absenteism, este o altă fațetă a slabei solidarități și a slabei responsabilități publice a românilor.
„Dreptul” de a nu face nimic, „dreptul” de a nu-ți păsa de ce se întâmplă în jurul tău, „dreptul” de a invoca fatalitatea („oricum ies tot ei”) nu sunt de fapt drepturi, sunt dovezi că trăim într-o societate pasivă, în care indivizii needucați civic nu devin cetățeni, ci se mulțumesc să fie consumatori și își dovedesc lor înșile curajul plângându-se de clasa politică în bucătărie sau cel mult pe facebook. Aceste așa-zise „drepturi” pe care și le exercită 6 sau 7 români din 10 înseamnă că țesutul social și structura de rezistență la abuz, nedreptate și minciună sunt susținute de cei 3 sau 4 români care preferă să facă ceva în loc să stea.
Absenteismul nu înseamnă o mai slabă legitimitate a celor aleși. Aleșii oricum se duc în parlament sau la primărie. Însemnă doar că li se transmite că la doi români din trei nu le pasă de nimic: nici de legile strâmbe, nici de spitalele infecte, nici de școlile slabe, nici de corupția din instituții. Politicienii au dreptate: ei i-au întrebat pe oameni dacă le pasă și ei au spus că nu.
Nu le poți lua oamenilor dreptul de a nu vota, li se pare sfânt acest drept și pentru ei e simbolul însuși al libertății lor. Dar probabil că altfel ar arăta o clasă politică dacă 80% dintre români ar vota, iar jumătate din aceste voturi ar fi anulate, pentru că din cei 6 români pasivi, 3 au făcut efortul supraomenesc de a merge până la secția de votare și de a-și striga revolta împotriva clasei politice anulând buletinul de vot.
Dar nu, noi ne strigăm revolta tăcând dezgustați. Sau, și mai bine, hai să nu ne revoltăm deloc, că e bine așa cum e. Le-am arătat-o noi și de data asta.
Numai că de acum și până în 2024 o să ne-o arate ei, zi de zi, oferindu-ne astfel șansa nesperată de a-i critica în postări pline de indignare, dar pe care, evident, nu le mai bagă nimeni în seamă.