Sfântul Mare Mucenic Gheorghe este patronul spiritual şi ocrotitorul municipiului Botoşani, ziua de 23 aprilie fiind nu doar motiv de sărbătoare, de distracţie, ci şi un prilej de a privi în jur, de a ne (re)cunoaşte, de a ne (re)găsi împreună, ACASĂ.
Locuim în acelaşi oraş, vieţuim perete în perete, suntem pelerini ai aceloraşi cărări, privim deseori spre aceiaşi copaci în floare. Şi, nu de puţine ori, mai mult ne pândim cu încrâncenare spatele decât ne simţim cu bucurie inima.
În urmă cu 7 ani, Ştiri Botoşani iniţia un proiect nu doar îndrăzneţ, ci şi extrem de delicat în scopul şi în finalitatea lui umană: aceea de a deveni o comunitate de oameni, nu un oraş cu limite administrative, nici cu diferenţe sociale, chiar dacă acestea există şi sunt greu de ignorat deseori. "Botoşaniul în care vreau să trăiesc", completat, apoi, cu "Botoşaniul pune suflet", a însemnat, pentru echipa noastră, un nesperat punct de plecare către cel pe care atât de generic, de oficial, de statistic şi de propagandistic - în campaniile electorale - îl numim: BOTOŞĂNEAN.
Și este adevărat: botoşăneanul pune suflet! Simte, iartă, ceartă, crede, strigă, plânge, râde, ironizează, învaţă, cântă, observă. Botoşăneanul este cititorul nostru de fiecare zi, dar este în primul rând plătitorul de taxe şi de bilete la concert sau la teatru. Botoşăneanul este medic şi pacient, elev şi profesor, preot şi enoriaş, victimă şi salvator, pieton şi şofer, funcţionar şi client, consumator şi producător, cetăţean şi om politic: în fiecare zi şi de o parte şi de alta a liniei.
În această zi de sărbătoare, poate că nu ar fi atât de greu să fim împreună chiar prin ceea ce ne diferenţiază, nu neapărat prin ceea ce ne adună. Pentru o zi să fim împreună.
Şi pentru că gândurile trebuie să caute, să creeze frumos şi generozitate, vă propunem să privim astăzi spre oamenii frumoşi. Către vânzătoarea care de dimineață stă în picioare în spatele tejghelei pentru a te servi. Către doamna care ne întâmpină în fiecare dimineață când ne ducem pruncii la grădiniță. Să nu ne plecăm privirile, să nu coborâm sufletul în fața niciunui om, fie el în piață, pe trecerea de pietoni, în sala de așteptare a vreunui spital, în toiul unei importante negocieri, în vânzoleala aprigă de la ghișeu. Ei sunt botoșănenii, astăzi e ziua lor.
Fără îndoială, printre acești oameni sunt unii care ne fac viața mai frumoasă. Sunt unii în fața cărora ne înclinăm și ne manifestăm recunoștința. Unii sunt Cetățeni de Onoare. Alții nu au prins rând, chiar dacă se bucură de respectul nostru necondiționat.
Însă se cuvine amintit în această zi și un fapt regretabil. Suntem orașul cu aproape 90 de cetăţeni de onoare! Scriitori, sportivi, artişti, mitropoliţi, patriarhi, profesori, medici, academicieni, chiar şi oameni politici (cărora li se adaugă, în număr consistent, laureaţii Premiului Naţional de Poezie "Mihai Eminescu" - Opera Omnia).
În urmă cu scurtă vreme, lista a fost completată cu două nume, de bună seamă meritorii: Mariana Honceru și dirijorul Nicolae Botgros. Regretabil că, în an centenar, nimeni nu a avut inițiativa de a așeza alături încă un nume: Ioan Cobîlă! Cunoscut de-a lungul și de-a latul României, Ioan Cobîlă, cu talentul său, a stârnit emoții pe toate meridianele lumii, de la Beijing la Helsinki, în Maroc, dar și în Siberia. Este imaginea profesionalismului și a calității în artă. Dirijorul Ioan Cobîlă are ceea ce rar mai găsim astăzi: pasiune pentru ceea ce face. Este omul care, după zeci de ani de carieră, spune simplu: dacă ar să o iau de la capăt, aș face același lucru! Talentul și, îndrăznim a spune, harul, îl recomandă ca fiind un artist național. Și, cum soarta artiștilor este deseori ingrată, Ioan Cobîlă a fost și este mai degrabă un om al României decât al Botoșanilor. Un Botoșani care l-a exclus și l-a marginalizat, condamnându-l la uitare, asigurându-i, de câțiva ani buni, o zonă marginală care nu ne onorează.
Un al nume care nu se regăsește în lita Cetățenilor de Onoare: Angela Paveliuc Olariu. În urmă cu o lună, pe 30 martie, Doamna Angela a împlinit 80 de ani. S-a născut într-un sătuc aproape de Bălți, în Basarabia. Este omul care avea să așeze mai târziu Botoșanii pe harta etnografică a României. Omul care a revoluționat, în deceniile șase-șapte, cultura Moldovei, și nu este loc de exagerare, dimpotrivă: nu s-a spus și probabil vor trece mulți ani de astăzi înainte până când personalitatea acestui om va fi dezvăluită în întreaga-i splendoare. E destul, oare, pentru ca în an centenar să sărbătorim un om care, din pământul Basarabiei plămădit, și-a dedicat viața pentru ca noi să știm cine suntem și de unde venim? Poate că nu este târziu pentru un astfel de demers!
Ziua Orașului Botoșani nu înseamnă doar concerte, un centru vechi sub asediu, cu miros de mititei la prețuri de speriat. Uneori e nevoie de mai mult pentru a afla ce vrem și încotro ne îndreptăm. E timpul să privim peste gard, să observăm ce se întâmplă în orașele care cu adevărat își respectă cetățenii.
A continua cu acest gen de manifestări, a lăsa la mâna unor impresari o sărbătoare a orașului, a îngroșa an de an conturile unor artiști care au marele merit că sunt pe lista albă a impresarilor, nu înseamnă că am sărbătorit ceva, ci că am mai bifat o ediție a Zilelor Orașului.