Astăzi, Vasile Tănase are 66 de ani şi face tot ce ştie el mai bine: umblă prin lume cu aer de pelerin. Cântă, scrie epigrame, fabule, sonete. Gata să ajute la o cântare, la pânda vreunui poem sau în dosul unei lacrimi, Vasile Tănase nu îşi trece anii, el îi umple cu tot ce primeşte pe cale. Vocea lui Vasile răsună şi în biserică, şi în armoniile corale, dar şi pe ritm de chitară. Acelaşi ritm pe care dorohoianul-artist îl închide minuţios, fără scăpare, în creaţiile sale literare.
S-a născut la 1 ianuarie 1949, la Dorohoi, judeţul Botoşani, din părinţii Victor şi Liudmila. Tatăl era şef de gară CFR, astfel că Vasile are parte de o copilărie… în tranzit. Şcoala primară o urmează în localităţile Plopenii Mari, judeţul Botoşani, şi Rediu, judeţul Iaşi, iar gimnaziul în localitatea Murgeni, judeţul Vaslui. Aici începe şi liceul, pe care îl termină în localitatea Truşeşti, judeţul Botoşani, în anul 1967. Aici, la Truşeşti, debutează cu versuri, în revista liceului.
Între anii 1967 – 1972 urmează Facultatea de Construcţii, la Universitatea Tehnică "Gheorghe Asachi" din Iaşi. Aici activează în formaţii de teatru, la Casa de Cultură a Tineretului şi Studenţilor, dar şi la Ansamblul folcloric "Trandafirul". După facultate, îşi alege repartiţia la Şantierul Hoghiz, judeţul Braşov, cu lucrări foarte complexe, unde lucrează ca inginer stagiar, între anii 1972 - 1974. Stă în gazdă în satul Cuciulata, judeţul Braşov, aproape de şantier, chiar în casa în care s-a născut şi a locuit eminentul dascăl al lui Mihai Eminescu, Aron Pumnul.Primele cântece le compune în armată, la Şcoala Militară de Ofiţeri de rezervă nr. 1, Bucureşti, pe care o termină cu gradul de sublocotenent. Marşul dedicat acestei unităţi va rămâne în patrimoniul Şcolii, fiind cântat an de an, la toate manifestările ei.
Între anii 1974 – 1976, lucrează pe Şantierele Trustului de construcţii industriale Braşov şi ale Grupului de Şantiere Sibiu: Dumbrăveni, Sighişoara, Copşa Mică, Mediaş şi Mârşa. Activând şi la Teatrul Popular din Mediaş, compune mai multe piese muzicale, printre care şi Imnul Mediaşului, difuzate şi la Radio-Televiziunea Română Bucureşti.
Perioada 1976 – 1986 îl află la Grupul Şcolar Petrol Mediaş, ca profesor de discipline tehnice şi actor amator la Teatrul Popular de aici. Este distribuit în numeroase piese de teatru ("Bădăranii", "Burghezul gentilom", "Titanic vals" ş.a.) şi compune diverse cântece şi texte. Susţine Examenului de Atestat pentru solist de muzică uşoară, clasa A, în Bucureşti (cu maestrul Ion Cristinoiu).
Cea mai mare parte a activităţii o petrece, însă, în Bucovina, lucrând între anii 1986 – 2001, la Întreprinderea de Reţele Electrice Suceava, apoi ca Redactor la publicaţiile Zori Noi, Concordia, Echilibru şi Nord Press. Concomitent, colaborează şi la Ansamblul artistic "Ciprian Porumbescu", la Corul de cameră "Voces Bucovinae" şi la Corurile Bisericilor "Sf. Ioan cel Nou" şi "Sf. Vineri". Acum îi apare Albumul cu piese muzicale, pe versuri de autori bucovineni – "La Bucovina", sponsorizat de firma Augusta din Timişoara. An de an, participă în calitate de cantautor, la Festivalurile "Camilar-Isanos-Ştefuriuc" din Udeşti şi "Nicolae Labiş" din Mălini, judeţul Suceava. Tot în această perioadă, devine membru al Mişcării Civice "Mihai Eminescu" din Timişoara şi participă, cu un grup de muzică folk, înfiinţat şi condus de el, la numeroase manifestări literare din ţară, majoritatea din Bucovina.Între 2001 – 2007 lucrează la Liceul Industrial "Elie Radu" din Botoşani, pentru a fi mai aproape de părinţii săi din Dorohoi, bătrâni şi bolnavi. Compune Imnul acestui Liceu; pasionat de epigrame, îi sunt publicate în săptămânalul "Viaţa Botoşanilor". Apropiindu-se de părinţi, pentru a-i îngriji, între 2007 – 2009 lucrează la Liceul "Alexandru Vlahuţă" din Şendriceni-Dorohoi, unde participă, cu alt grup folk înfiinţat aici, la diverse manifestări literar-istorice.
Din anul 2009, după pensionare, este colaborator al Casei de Cultură Municipale Dorohoi, activând atât în cadrul Cenaclului literar "Editor", cât şi cu un grup de muzică folk. Ca membru al Corului "George Enescu" din Dorohoi, participă la diverse concerte şi festivaluri din zonă.
(credit foto: Facebook)
ADUNAREA DIN PĂDURE
Se strânseră-n pădure, după obişnuinţă,
Vieţuitoare multe, chemate la şedinţă.
Prezidiul fiind ales,
La treabă-ndată au purces.
Nici musca nu mai bâzâie, de teamă,
Când e citită-n plen darea de seamă.
Şi rând pe rând, după-ale lor cutume,
Şi-aude fiecare al său nume.
Ba, cucuveaua, noaptea a ţipat
Şi somnul tuturor l-a tulburat;
Ba, vulpea a dat iama prin vecini,
Furând şi jumulind zeci de găini;
Ba, lupu-n stâni, cu hărmălaie,
O face cam prea des...de oaie!
Furnica, cică, prea se lăcomeşte,
Cărând, la muşuroi, tot ce găseşte;
Nici ursul n-a scăpat de-ncondeiere,
Că-şi bagă prea adânc labele-n miere...
S-a hotărât, de cei la minte luminaţi,
Să se convoace curtea cu juraţi.
Doar după două-trei deliberări,
Au început să curgă condamnări.
Unii – trei, şase, alţii – zece ani,
Precum îi trage stirpea de varani.
Şi ca-ndeobşte, la final,
S-a încheiat proces verbal,
Iar din prezidiu, întrebare s-a transmis:
"Mai are cineva ceva de zis?"
Canarul, galben ca un gălbenuş,
Rosti, cu trilu-i, dintr-un corcoduş:
"Eu – după gratii sunt ţinut de mic,
Dar niciodată n-am furat nimic.
Propun ca fiecare condamnat,
Întâi să dea 'napoi tot ce-a furat!
Pe noi, cu ce ne încălzeşte
Că temniţa îl găzduieşte?"
Tot plenul, acultându-l cu-ncântare,
Aplaudă frenetic în picioare!
Morala, dragii moşului,
E la mintea cocoşului:
Avem atâţia dătători de "tunuri"!
Ca să-i scutim de funii şi săpunuri,
Cam prea adesea uzitate
De frica de captivitate,
N-ar fi cumva mai nimerit
Să dea 'napoi ce-au prăduit
Şi-apoi să-şi aibă fiecare
Pedeapsa lui, cu suspendare?
Astfel, şi statul nostru-ar evita
Să-i ţină-nchişi pe cheltuiala sa!
SONETUL VITREGIŢILOR DE SOARTĂ
Mileniul trei – speranţe iluzorii,
Dezamăgiri postrevoluţionare,
Recrudescenţă de vieţi precare
Ce îşi proliferează cerşetorii!
Corupţi din ierarhii superioare,
Avizi de bani şi trecătoare glorii,
Guverne, sesiuni parlamentare
Văd, în săraci, probleme derizorii:
–"De ce nu merg la muncă? Li-i ruşine"?
–"Dar unde, îi întreabă-atunci şomerii,
Când aţi distrus şi fabrici, şi uzine"?
Degeaba protestat-au şi minerii...
Ce-ajută legi, decrete puse-n rame,
Când sunt atâţia muritori de foame?...
BALADA CELOR CARE NU MAI RÂD
În loc de moto: Se zice: "A greşi e omeneşte",
Dar a nu râde cum se socoteşte?
O precizare cred că e normală,
Ca să nu par, cumva, insidios:
Aicea nu e vorba de hlizeală,
Ci de surâsul-râsul sănătos!
Strămoşii noştri, până nu demult,
În toată viaţa lor tovărăşească,
Deşi presaţi de-al muncii lor tumult,
Găseau prilej să se înveselească!
Prin sate, se-adunau la şezători,
În târguri – la petreceri sindicale...
De râs, pe feţe, le-nfloreau bujori,
Râzând se salutau mergând pe cale.
Nenumărate bancuri interzise
Se răspândeau discret, din gură-n gură;
Ştia şi a Cizmarului cenzură,
Dar se făcea că plouă.. cu narcise!?...
Da'-ntr-un Decembrie, când veni sorocul,
Cizmarul... tălpăşiţa şi-a luat...
Şi alte iude îi luară locul,
Iar Ţara-ntreagă-au scos-o la mezat!
Străinii, dornici să ne ia în şuturi,
Ne pun, la cârmuiri, cozi de topor
Ce ne-au împovărat cu împrumuturi
De miliarde, spre folosul lor!
"Să trăiţi bine", ni se tot spunea
Şi-atâţia ani ne-au dus cu fofârlica.
De-acu-ncepu să cadă a lor stea,
Căci intră, rând pe rând, la mititica.
Nici astea nu-s motive pentru râs,
De nu înapoiază şpaga, mita...
Altfel, anchetele-s precum un fâs,
Iar noi – ca-n "Râsu'plânsu'" lui Nichita!
Când vei găsi de lucru-n ţara ta
Şi nu te-or mai presa grijile hâde,
Când sufletu-ţi la Cer se va ruga,
Atunci, din toată inima, vei râde!
Să ne-ajutăm, când, uneori, ni-i greu,
Zâmbind şi cu bunăvoinţa trează!
"Iubiţi-vă, cum v-am iubit şi Eu"!
Ne-ndeamnă Acela Care ne veghează.
Ne zice şi colindul cel străbun:
"Române, când eşti vesel, să fii bun"!
Aşa ne vom însenina la faţă
Şi, sincer, ne vom bucura de viaţă!
Reiau, deci: "A greşi e omeneşte,
Dar a nu râde cum se socoteşte"?
Ca lipsă de nădejde şi credinţă
În Cel la Care toate-s cu putinţă!
