Profesor sau prieten, la catedră sau la un ceai de seară, Mihaela Arhip este același om. Știe să râdă, știe să plângă și mai știe ceva: să vadă dincolo de aparențe, dincolo de vorba grăbită.

Emoționează la Mihaela Arhip generozitatea. Înduioșează mai ales felul în care îi ”povestește” în cuvinte pe oamenii frumoși. Ne amuză prin felul năzbâtios în care, din câteva cuvinte, trasează rapid câte un ”crochiu” bine tușat, excelent articulat, șlefuit la muchie. Între detaliu și perspectivă, Mihaela Arhip extrage întotdeauna parfumul.

De la o vreme – și Mihaela Arhip nu face excepție! – ne așezăm în propriile vârste ca într-un căuș, căutăm pacea, liniștea, bucuriile simple. De la o vreme, vârsta nu ține pasul cu noi. Și viața se măsoară în prietenii, în zile în care ai zâmbit sau nu, ai iubit sau ți-ai așezat mersul lângă pasul aproapelui tău.

Mihaela Arhip ne-a învățat că a povesti despre oameni este ca și cum am călători printr-un univers de îngeri. De la ea am aflat cum e să îți așezi pe umeri ”povara” iubirii și să te lași locuit de bucurie. Pentru că Mihaela Arhip scrie despre demult și despre mâine, dar trăiește într-un prezent atât de viu, atât de ”azi”! Și am mai învățat ceva de la ea: să avem răbdare cu noi înșine, să ne purtăm ca și cum ne-am împrieteni în fiecare zi cu timpul.

De câțiva ani, Mihaela Arhip ne dăruiește oameni în câte o carte - ”Fiecare nume are omul lui”, ajunsă la volumul 3. Așa ne-a învățat să ne recunoaștem unii pe alții în orașul cu oameni vii. O poveste care a început în urmă cu 7 ani, chiar aici: în Știri Botoșani, după cum ne-a mărturisit.

”Ideea acestor volume a pornit de la textul „Eleganţă de chihlimbar”, apărut în 7 octombrie 2018, pe Știri.Botosani.Ro. Şi mi-am amintit atunci cuvintele Mamei, Dumnezeu s-o odihnească în pace!, care spunea că  fiecare nume are omul lui, căruia îi influenţează trecerea prin viaţă. De aici a plecat ideea unei cărţi în care Oameni şi Nume să prindă contur”, a mărturisit Mihaela Arhip.

Profesor de română. Făuritor de destine. Scriitor de poezie sau proză, de întâmplări hazlii sau povești emoționante. Mihaela Arhip construieşte, clădeşte imperii de cuvinte, dar nu spre a cuceri teritorii, ci pentru a crea punţi între oameni. Şi nu se foloseşte de dimensiuni spaţiale, astrale, deşi, cum spunea Platon, "este uşor să vorbeşti despre zei decât despre oameni". Mihaela Arhip păstrează dimensiunea umană a trăirii, măsurând cu luciditate ceea ce atât de greu poate fi măsurat: intensitatea iubirii şi a vieţii simple.

Poezia nu este o formă de transfigurare a timpului sau o cale de întrepătrundere vibrantă, meteorică chiar, cu lumea în care trăieşte. Dimpotrivă. Pentru Mihaela Arhip, a scrie poezie este o firească stare existenţială, un cotidian calm, echilibrat, bine dozat afectiv. Poezia devine carapace, dar şi vulcan, desigur, atunci când lumile exterioare se mişcă şi dezmărginesc sufletul individual, emoţiile, singurătăţile. "Trebuie să rămână cineva de veghe la graniţa dintre raţiune şi sentimente, trebuie să îşi asume cineva vina pentru fericirea sau/şi suferinţa celor care trăiesc fie de o parte, fie de cealaltă a acestei graniţe. Cred că pentru asta au rămas poeţii", ne spunea odinioară.

De la volumul de debut - ”Sfârşitul inocenţei” (Editura Axa, 2002), poeta Mihaela Arhip a lăsat mărturii despre ”Libertatea unui condamnat la viaţă” (Editura Axa, 2009). Doi ani mai târziu apare la Editura Eikon volumul de versuri ”(I)reversibil”, coordonând între timp şi Antologia de poveşti pentru copii – ”19 poveşti şi povestea lor”. A urmat ”Vitraliu cu fluturi”, apărut în 2019 la Editura Eikon București. ”O viaţă de om mi-a trebuit/ ca să învăţ să zbor”, spune Mihaela Arhip, uneori rătăcită în imperiile de cuvinte, alteori eliberată de sensuri şi de umbrele lor. De o generozitate lingvistică menită să îşi poarte cititorul prin universuri poetice de o impresionantă delicateţe, poezia Mihaelei Arhip este în primul rând accesibilă, dar nu întotdeauna facilă. Deschisă tuturor înţelesurilor, ea se lasă descifrată doar celor care simt şi înţeleg Cuvântul. De câțiva ani, ne dăruiește Oameni-Poveste, Oameni-Cărți, Oameni-Poezie. Căci, nu-I așa, ”la început a fost cuvântul”!

Pe 31 ianuarie îi urăm La mulți ani binecuvântați, inspirație, răbdare, sănătate sufletească și trupească!

 

MIHAELA ARHIP: ”Literatura devine motivaţională atunci când contribuie la formarea personalităţii şi la cultivarea sinelui!”

-De la „ai carte, ai parte” la „spune-mi ce carte citești ca să-ți spun cine ești” se poate trece ușor linia sensibilă a așa-ziselor etichetări. Totuși, s-a întâmplat să îți schimbi părerea asupra unei persoane în funcție de cărțile pe care le citește?

-Aş fi ipocrită dacă aş spune că nu am etichetat niciodată pe cineva în funcţie de cărţile pe care le citeşte. Dar lecturile mele se diversificau, se înmulţeau şi, treptat, nu mi-au mai permis să fac asta, iar etichetele sunt acum echivalente cu nivelurile de competenţă de la examenele de bacalaureat – proba orală: mediu, avansat, experimentat. Asta îmi permite să migrez către un anume nivel al unei conversaţii, să notez, să recomand sau să primesc recomandări privind lectura. Nu mi s-a întâmplat niciodată să-mi schimb părerea despre o persoană în funcţie de cărţile citite de aceasta, ci, mai degrabă, în funcţie de cărţile citite de mine.

-Când literatura devine motivațională?

-Eu cred că literatura devine motivaţională atunci când contribuie la formarea personalităţii şi la cultivarea sinelui, când devine modalitate de autocunoaştere şi de autoeducaţie, când „predă” cititorului inteligenţa emoţională de care are nevoie.

-Literatura ca pasiune sau literatura ca formă de autoeducare? Sunt cele două diferite sau la un moment dat pot deveni una?

-La început - pasiune, trecând mai apoi printr-un nesfârşit labirint de personaje şi de experienţe, Lectura a devenit formă de autoeducare şi, cu timpul, necesitate vitală, alături de Credinţă şi de Scris.

-De la „consumator” la creator. Când (sau cum) apare gândul că poți deveni autor de carte, nu doar cititor ? Ce a fost înainte de prima carte (câte pagini scrise, abandonate, rupte, ai scris ușor, dintr-o suflare, sau greoi și cu dese prefaceri)?

-Eram în clasa a XI-a, la liceul  “A. T. Laurian” şi trăiam, ca mai toţi colegii mei de generaţie, primele iubiri. Poemul meu de debut a fost scris într-o oră de fizică, nu pentru că ora nu ar fi fost interesantă, dar atunci a sosit clipa facerii lui şi nu puteam să o amân. L-am scris pe braţ, cu stiloul, coborând şi ridicând mâneca uniformei, pe ascuns, şi l-am transcris acasă pe un caiet. Primele autografe le-am scris unor colegi, chiar pe pagina revistei în care a fost publicat. Atât a fost înainte de prima carte.

Nu aş putea să spun însă când am început să scriu. Ar fi ca şi cum aş încerca să aflu clipa precisă când m-am îndrăgostit prima dată. S-ar putea ca debutul celor două evenimente să fi coincis. S-ar putea să fi fost erupţii diferite…

”Vremea apostolatului în învăţământ a apus de mult!”

-Într-un joc al personajelor literare, în ce carte ți-aii găsi cel mai bine rostul?

-Relaţia mea, ca cititor, cu personajele literare, am perceput-o - de la cele dintâi lecturi - ca pe un joc de-a v-aţi ascunselea cu mine însămi. Eu citesc identificându-mă cu unul dintre personaje, nu întotdeauna cel principal, nu întotdeauna cel pozitiv, şi accept mai mult sau mai puţin uşor să recunosc în mine anume trăsături comune cu ale personajelor respective.

Nu ştiu în ce carte mi-aş găsi mai bine rostul. Am rătăcit cu gândul printre volumele citite, am poposit lângă rafturile bibliotecii... Nu mi-am găsit rostul nicăieri şi l-am găsit pretutindeni, în acelaşi timp. Poate, mai mult decât în altele, în „Apostol”, de Cezar Petrescu.

Am citit cartea în copilărie, ca pe o poveste despre oameni şi întâmplări de demult. Am recitit-o în adolescenţă şi mi-am dorit să fiu ca acest Nicolae Apostol, mi-am dorit asta cu toată naivitatea şi exuberanţa specifică vârstei, atât de mult, încât mi-am ales profesia de dascăl. Am recitit romanul la maturitate şi mi-am dat seama că mi-ar plăcea ca personajul lui Cezar Petrescu să contureze portretul dascălului dintotdeauna, cu bune şi rele, cu tot omenescul lui atât de umilit şi dispreţuit de cei care nu au puterea de a percepe impactul lui asupra lumii. „Branşa noastră cere un eroism fără glorie. Un eroism mărunt, de toată ziua”, spunea unul dintre personajele romanului. Dar, din păcate, vremea apostolatului în învăţământ a apus de mult. Deşi vremurile sunt potrivite, acum, oamenii sunt nepotriviţi.

”Cărţile au un fel anume de a te chema, ele îşi aleg cititorii!”

-Ai prejudecăți literare legate de autori, naționalitate, vârstă, stil etc.?

-Nu, nu am prejudecăţi literare. Am citit ceea ce am auzit de la alţii, ceea ce am găsit în librării, ceea ce mi-au recomandat revistele de critică literară. Am ales după ilustraţia copertei 1, după recenzia de pe coperta 4 mai puţin, e comercială şi înşelătoare, am ales după numele autorului, după intuiţie cel mai adesea. Cărţile au un fel anume de a te chema, ele îşi aleg cititorii. Eu îmi plimb degetele de-a lungul copertelor cuminte aşezate pe rafturi şi ascult. Toate cărţile sunt închise într-un cuvânt, într-o sintagmă, de fapt, în titlu. Uneori, titlul explodează şi tot ce-a fost închis în cuvântul acela se revelează în imagini disparate, pe care simt nevoia să le completez, să le cunosc ca întreg.

-Există cărți „periculoase”? Care pot sminti, care te pot doborî? Ai renunțat vreodată la o carte (citit) din acest motiv?

-Nu cred că există „cărţi periculoase”, care te pot doborî. La un anume nivel de educaţie, la o anume vârstă fiziologică şi intelectuală, cred că există doar provocări. „Ce vreau să spun este că răul nu sălășluieşte în cărți, ci în mințile cititorilor. În fond, lectura este cel mai intim act uman cu putință. În lectură, omul este 100% el însuşi...”, afirmă Sever Voinescu. Şi eu sunt 100% de acord cu această afirmaţie.

-Întâi cartea și apoi filmul? Mai citești cartea dacă ai văzut ecranizarea? Cine pierde de cele mai multe ori într-o astfel de confruntare?

-Pentru mine, „mai întâi cartea şi apoi filmul”. Vizionarea unor ecranizări înainte de a citi cartea reprezintă, uneori, un avantaj. Deşi ecranizarea este considerată „o lectură la mâna a doua”, poate fi uneori mai expresivă decât lucrarea literară după care a fost realizată. Şi sunt situaţii când ecranizarea m-a trimis să caut cartea.

Pe de altă parte, ecranizările pot reprezenta un dezavantaj, regizorul şi scenaristul intervenind cu propriile viziuni şi modificând, din cauza limitei de timp şi a condiţiilor de filmare, desfăşurarea acţiunii, comprimând sau omiţând anumite etape, detalii sau scene. Şi, vizionarea înaintea lecturii te poate îndepărta de intenţia de a citi cartea.

Vizionarea ecranizărilor înaintea lecturii unei opere literare este importantă în măsura în care aceasta nu constituie un motiv pentru a evita lectura cărţii, ci doar un pretext pentru o posibilă dezbatere pe tema asemănărilor şi deosebirilor dintre carte şi film.
Eu rămân, totuşi, la „întâi cartea şi apoi filmul”.