Din arhiva personală
Pare frumos- să călătoreÅŸti în aproape toată Europa la volanul unui autocamion de mare tonaj, dar în acest episod al proiectului "Oameni ÅŸi meserii" vă propunem o bucăţică de adevăr al acestei ocupaÅ£ii. Fără a avea pretenÅ£ia că reuÅŸim să scoatem în evidenţă tot ce presupune meseria de camionagiu, vă oferim astăzi povestea a doi tineri care au ales să practice acestă ocupaÅ£ie. Temporar.
"La pomul lăudat să nu te duci cu sacul"
Diana ÅŸi Alin Avădăni erau cruzi când au pornit în această "aventură". Alin a fost primul care a plecat în lume, sub oblăduirea fratelui mai mare, în vara lui 2011. Avea în jur de 23 de ani ÅŸi tocmai obÅ£inuse permisul de conducere pentru categoriile CE, se simÅ£ea sigur la volan, nu-ÅŸi făcea griji.
"A fost greu prima oară, greu ÅŸi pentru că am plecat de acasă, greu ÅŸi pentru că viaÅ£a pe camion era diferită de tot ce ÅŸtiam, nu exista un confort. Mă credeam ÅŸofer, acasă, prin oraÅŸ era floare la ureche, ei, dar când am ajuns să conduc ditai mastodontul încărcat cu zeci de tone, printre sute de maÅŸini mici, pe autostradă, mi-a ieÅŸit din cap ÅŸoferia. Am avut noroc de fratele meu, care m-a instructat. Mi-a zis că în trei luni Schumacher mă face, ÅŸi mă lasă singur pe camion. Nu l-am crezut! M-am certat cu el, m-a bătut la cap, am zis că-l las cu camionul ÅŸi mă duc acasă. Dar am rezistat ÅŸi apoi i-am dat dreptate, în trei luni eram stăpân pe situaÅ£ie, m-a lăsat singur".
Diana completează: "Mă suna ÅŸi-mi spunea că frate-su se dă mare ÅŸofer, că-l lasă ÅŸi vine acasă, era terminat. Daniel avea câÅ£iva ani de experienţă".
Vulnerabilitatea principală: ploaia. "Avusesem un accident pe ploaie ÅŸi rămăsesem cu grija asta. Când mă prindea ploaia pe drum, nu depăşeam 60 de kilometri la oră iar frate-meu mă tot grăbea, că trebuia să ajungem la timp la locul de încărcare sau de descărcare. Eu vedeam doar ploaia în parbriz ÅŸi mă îngrozea că trebuie să accelerez. Mi-a fost greu să depăşesc frica asta, bariera psihologică. Când m-am trezit cu Diana lângă mine, nu mi-am făcut griji mari. Da, era responsabilitatea mare, dar ea nu a avut parte de tratamentul pe care l-am servit eu. Mi-a ÅŸi spus că dacă Å£ip la ea, pleacă acasă. Oricum, am admirat-o tare, am fost mândru de ea pentru că a prins repede ÅŸi mi-am luat de-o grijă", spune Alin.
Diana mărturiseÅŸte că a surprins-o calmul cu care soÅ£ul ei a învăţat-o tot ce trebuia să ÅŸtie ÅŸi asta i-a prins bine pentru că era în cea mai proastă stare psihică.
"În primele două luni de zile, urcam la volan ÅŸi plângeam, vedeam viaÅ£a numai în negru, extrem de cumplită. Am plecat cu Alin să strângem bani ca să ne facem casă pentru că până la urmă vorbim de niÅŸte bani frumoÅŸi care se câÅŸtigă. E foarte greu, nimic de spus, dar dacă te angajezi în oraÅŸ, pe un minim pe economie ÅŸi abia te descurci de la o zi la alta, nu e tot greu? Când ne-am întors acasă, după doi ani pe camion, nu m-aÅŸ mai fi dus nici pentru sute de mii de euro. Acum, însă, dacă am fi avut posibilitatea, am fi plecat din nou. Deocamdată stăm ÅŸi... cine ÅŸtie? Noi am făcut ceva cu banii câÅŸtigaÅ£i, ne-am ridicat casa- nu-i gata, dar oricum, ne-am luat o bucăţică de pământ, ÅŸi nici nu pot spune că am făcut economii la sânge, am cheltuit cât ne-a trebuit".
Experienţe de tot felul
Ce înseamnă viaÅ£a la camion? Să faci mâncare la roată: să cureÅ£i tot ce-Å£i trebuie, să găteÅŸti, să mănânci, să te chinui să speli vasele folosite.
"Îmi aduc aminte că am prins un minus 5ºC, nici nu mai ÅŸtiu pe unde eram. Mi-a îngheÅ£at mâna pe ceapa pe care o tăiam. Alin mă ajuta cu spălatul vaselor, făcea tot ce putea. Nu puteai să mănânci tot timpul uscat, aveai nevoie de o mâncare caldă. Oricum, aveam timp să gătim cam o dată pe săptămână, când aveam 45 de ore libere. Cea mai elaborată mâncare pe care am gătit-o a fost o răcitură, că veneau ÅŸi la noi sărbătorile. Era un Crăciun iar pentru mine era prima dată când făceam răcituri. Le-am fiert ÅŸi apoi le-am dat în remorcă, la rece", zâmbeÅŸte acum amintirii Diana. Clătite, ciocolată "de casă", au reuÅŸit să prepare la plită tot ce-au putut să facă. "Å¢ineam ciocolata în frigider ÅŸi Alin, când conducea, mai băga mâna, mai scotea câte o bucată de ciocolată, mai ronţăia. Acum nici să nu mai vadă dulce".
Mâncarea ca mâncarea, dar igiena personală? Trebuie să fie cumplit să nu ai un duÅŸ la dispoziÅ£ie de câte ori ai nevoie, de câte ori vrei. Chiar aÅŸa e.
"Când am plecat prima dată, primul duÅŸ l-am făcut după o săptămână, pentru că nu era nici timp, nici loc. Aveam numai curse rapide, dintr-un loc în altul ÅŸi nu aveai timp nici să respiri. Åži ce eram eu distrusă că eram departe de casă ÅŸi că era greu în camion, restricÅ£ia duÅŸului a pus capac", spune Diana.
Apoi s-au obiÅŸnuit cu ÅŸerveÅ£elele umede, cu duÅŸul făcut în benzinării sau la firmele la care duceau sau preluau marfă pentru că erau multe de acest tip. În ultimă instanţă, cu baia la lighean, tot la roată. "Eu ca eu, că-mi încălzeam un pic de apă, o mai îndoiam cu apă rece, dar pentru Alin, care are aproape doi metri înălÅ£ime, aveam nevoie de mai multă apă".
OmeneÅŸte vorbind, însă, pentru o femeie e mult mai greu decât pentru un bărbat, dacă luăm în calcul toate aspectele care diferenÅ£iază cele două sexe.
"Când aud pe unii că e o meserie frumoasă, încerc să-mi aduc aminte care e partea frumoasă din toată treaba asta. Mi-e greu să o găsesc. Să fii concentrat, să fii atent la indicatoare, la trafic, să Å£ii banda în orice condiÅ£ii, chiar cu încărcătura în spate, să te speli la roată, să-Å£i faci nevoile la roată- că doar nu te prinde doar prin benzinării, să faci mâncare la roată... Nu poate fi frumos să vezi tot timpul autostrăzi, eventual drumuri naÅ£ionale pentru că nu ai timp să stai să te uiÅ£i la peisaje. Noi am păţit să intrăm pe un alt drum, să greÅŸim ruta ÅŸi să ajungem să vedem niÅŸte peisaje superbe, dar a fost din greÅŸeală. Pare aventuros, dar îÅ£i trece repede când realizezi că nu stai în condiÅ£iile astea termen de o vacanţă, ci luni, ani de zile. Sunt bărbaÅ£i pe care îi apucă plânsul, darmite pe o femeie. Da, ar fi frumos dacă ai avea curse fixe, pe distanÅ£e scurte ÅŸi posibilitatea să-Å£i iei o chirie unde să dormi în fiecare seară, să te speli, să mănânci, sau măcar în fiecare weekend. Dar aÅŸa, zi de zi, sperând la orele de liber, nu e viaţă normală", spune Diana.
Nici cu hainele nu e mai uÅŸor. Alin râde ÅŸi acum când îÅŸi aminteÅŸte cum a venit Diana la camion, cu două geamantane de haine. "Nu ai ce face cu atâtea, pur ÅŸi simplu se strică. PorÅ£i aceleaÅŸi haine, le speli, le usuci, le iei iar. Asta din cauza uscătorului, că le decolorează. După ce le scoÅ£i din maÅŸina de spălat le bagi la maÅŸina de uscat, acolo unde temperaturile sunt foarte ridicate. Când scoÅ£i haina, e uscată, dar ÅŸi decolorată, chiar un pic mai mică decât ai băgat-o. Åžosetele ÅŸi indispensabilii sau prosoapele oricum nu le bagi la maÅŸină ci tot la mână le speli. Le usuci cum poÅ£i, le mai agăţi pe unde poÅ£i. EÅŸti obligat să găseÅŸti soluÅ£ii".
Partea frumoasă a ocupaţiei
Dar au fost ÅŸi momente bune, atunci când în zilele libere aveau timp dar ÅŸi posibilităţi de a se plimba prin localităţile în care ajungeau. Mai toÅ£i ÅŸoferii de camion fac asta: îÅŸi pun un sandviÅŸ în ghiozdan, poate o hartă, o sticlă de apă sau de bere ÅŸi o iau la pas. Sau cu metroul, depinde unde se găsesc. AÅŸa au ajuns Diana ÅŸi Alin la concluzia că Barcelona este oraÅŸul lor preferat ÅŸi dacă ar avea posibilitatea, s-ar muta acolo. "Oameni sunt frumoÅŸi, limba e frumoasă, ai ÅŸi mare, ÅŸi munte". Le place ÅŸi Pamplona, acolo unde firma la care erau angajaÅ£i aveau garajul principal ÅŸi unde se întâlneau cu colegii de muncă. "Åžtii, la noi se spunea odată că nu eÅŸti bărbat dacă nu faci armata. Ei, acolo, se zice că dacă nu eÅŸti bărbat adevărat până nu intri în cursa cu tauri, El Encierro. Am fost ÅŸi la coridă", îÅŸi aminteÅŸte Alin. Dianei i-au plăcut mult căsuÅ£ele din Belgia.
Prin Paris au trecut de multe ori, Turnul Eiffel l-au văzut de fiecare dată ÅŸi nici nu-i mai impresionează. În Olanda, la Amsterdam, au vizitat cam tot ce le-a permis timpul, inclusiv Red Light District. "Diana mă Å£inea de mână, domniÅŸoarele zâmbeau în geam. Una ne făcea cu mâna, am dispărut rapid de acolo. Altădată, am intrat într-un magazin din ăla cu legale, mi-am luat două acadele ÅŸi o Å£igară cu nu ÅŸtiu ce. N-am apucat să trag două fumuri că m-am pierdut, nici nu mai ÅŸtiu cum am ajuns la camion", povesteÅŸte Alin, iar Diana completează: "Râdea într-un hal, eu eram nervoasă. Cu greu am ajuns la camion. Åži mai vedeam drogaÅ£i din ăia, care ieÅŸeau, pe mine mă apuca patima". Una peste alta, au admirat oraÅŸul, arhitectura lui, oamenii relaxaÅ£i, senini.
Au avut tot felul de aventuri care i-au lăsat laÅ£i de râs dar ÅŸi cu nervii în pioneze. "Am ratat traseul ÅŸi am ajuns odată în centrul Bilbao-ului, ÅŸi oamenii care stăteau la terase îÅŸi mutau scaunele ca să ne facă loc să trecem. Strada era îngustă, camionul era lat de cam doi metri ÅŸi un pic, dar oamenii nu au avut nicio problemă. Ne făceau cu mâna, râdeau. A mai fost frumos odată când am trecut cu camionul de 40 de tone pe un pod cu restricÅ£ie de 7,5 tone. Eram în Olanda, am greÅŸit o stradă ÅŸi am zis că nu ne mai întoarcem, îi dăm înainte. Aveam inima în gât, niÅŸte emoÅ£ii... am trecut încetiÅŸor, iar când am ajuns la garaj ÅŸi le-am povestit colegilor, au râs ÅŸi ne-au spus că au păţit ÅŸi ei treaba asta exact pe acelaÅŸi pod. Cred că trebuie să fii un pic inconÅŸtient", râde Alin.
Se mai şi pierd şoferii de camioane sau camioanele de şoferi. "Uiţi din ce direcţie vii, nu mai ştii unde l-ai lăsat. Soluţia e să suni la dispecerat să-ţi dea coordonatele camionului, apoi intri pe internet, identifici zona şi te duci să-l cauţi. Mai păţeşti şi din astea".
Au cărat tot felul de încărcături: fier, role de aluminiu, vată minerală, cartofi, detergent, haine, motociclete ÅŸi biciclete, coletărie, instrumente muzicale, coli de sticlă, parbrize. "Să cari bere, lichide în general, e cel mai urât pentru că intră camionul în balans, trebuie să fii atent", spune Diana.
Familii relaxate, familii îngrijorate
Cât despre părerea familiei, atunci când au plecat pe camion? PărinÅ£ii lui Alin nu au avut nimic împotrivă- ÅŸtiau că mezinului familiei îi plăceau maÅŸinile, îi plăcea să conducă, avea ÅŸi experienţă, nu-ÅŸi făceau probleme. În schimb, părinÅ£ii Dianei au fost foarte supăraÅ£i. "Mama mea a albit, iar tata a fost foarte supărat- pentru asta a muncit să fac eu facultate, ca să mă duc pe camion ÅŸi să trăiesc printre bărbaÅ£i? (Diana este licenÅ£iată a Facultăţii de Litere a Universităţii "Al. I. Cuza" din IaÅŸi, n.r.). Åži aveau dreptate, bărbaÅ£ii tot bărbaÅ£i, înjurau din 30 în 30 de secunde, apoi îÅŸi aduceau aminte că sunt ÅŸi eu pe acolo, ziceau "Mă scuzaÅ£i, doamnă", iar peste 10 secunde iar înjurau. Mă simÅ£eam prost, dar ce să fac? Mama era supărată, mă suna bunica mea că mama plânge ÅŸi se distruge. Plângeam ÅŸi eu că le avea ÅŸi pe ale mele... Era urât că apucam să conduc tot pe seară spre noapte, mi se părea că toate farurile îmi bat în ochi, că nu Å£in banda. Åži măcar dacă aÅŸ fi fost pasionată de maÅŸini, cum e Alin. Oricum, la început, după ce mă dădeam jos de la volan, aveam febră musculară de cât de încordată eram, eram în stare să-l Å£in ÅŸi cu dinÅ£ii. Te înveÅ£i la un moment dat, dar e greu", oftează Diana, iar Alin o completează: "Åži după ce te înveÅ£i, începi să te distrezi. Eu, că ea nu", zâmbeÅŸte acum Alin. Cert este că Diana a fost printre primele doamne din BotoÅŸani care au lucrat pe camion. "După ce am plecat noi, au venit o mulÅ£ime, toate pe lângă soÅ£ii lor. Åži-au lăsat casa, copiii, ÅŸi muncesc. Dacă altfel nu se poate?"
În concluzie? Nimic nu e cum pare. Da, spun ÅŸi Diana ÅŸi Alin, se câÅŸtigă bine în profesia asta, însă ÅŸi sacrificiile sunt pe măsură. Iar dorul de casă, dificultăţile zilnice- ori că e vorba de un bărbat sau de o femeie- sunt greu de depăşit.
