Dacă în episodul anterior al proiectului "Oameni şi meserii" am aflat ce înseamnă să vezi lumea de după volanul unui camion, săptămâna aceasta încercăm să aflăm ce înseamnă să analizezi oraşul în care locuieşti de după panoul de comandă al unui tramvai.
Într-o lume tot mai preocupată de transportul ecologic şi de înlocuirea autoturismelor cu mijloace de transport în comun, pentru o degajare a căilor rutiere, tramvaiul botoşănean a devenit un mijloc de transport mai mult tolerat decât accesat.
În septembrie 2017, tramvaiul botoşănean va împlini 26 de ani de existenţă. Adică în jur de 9.490 de zile în care zi de zi am ascultat, c-am vrut sau nu, tocănitul sacadat al roţilor de fier. În septembrie 1991, s-a inaugurat primul tramvai la Botoşani, pe traseul 101 Mobilă- Luceafărul, cu o lungime de 11,6 kilometri. În noiembrie 1993, are loc inaugurarea traseului 102 Mobilă- Primăverii, pe 4,2 kilometri. De dimineaţă până seara sunt două ture, pe o tură sunt câte şase vagoane pe traseu, pe 101 şi pe 102, asta înseamnă 12 vatmani, la care se mai adaugă doi, un soi de rezerve pentru că în fiecare lună fiecare vatman trebuie să-şi ia zilele libere. Asta e doar teorie.
Cum e în practică? Ce înseamnă munca pe un tramvai pentru cei care o fac? Elena Galan este unul dintre vatmanii Eltrans. Se "plimbă" pe ambele trasee ore întregi, ducând botoşăneni la serviciu, la cumpărături, îi vede ieşind din casă. Este mereu sub presiunea timpului pentru că nu are voie să ajungă cu întârziere în staţii- sunt oameni care aşteaptă tramvaiul!
Din vagon la condus, fără menajamente
Era taxator la Eltrans şi lucra pe acelaşi tramvai pe care soţul ei, Eugen Galan, îl conducea. A venit apoi un moment greu în activitatea operatorului de transport- prea mulţi taxatori, prea puţini vatmani, astfel că i s-a propus să facă şcoala pentru vatmani şi să schimbe poziţia în care lucra.
"Dintre toate soţiile de vatmani care lucrau în pereche cu soţii, am luat permisul şi gata, am intrat la treabă. Un an am ţinut locul vatmanilor iar de la 1 ianuarie 1997 sunt titulară pe utilaj. De-a lungul timpului, am remarcat însă regresul, nu doar progresul. Oamenii parcă nu vor să-şi schimbe mentalitatea, să vrem mai mult, să vrem mai bun, să vrem altceva şi nu ştiu de ce. Nu auzi lucruri bune, vă daţi seama- am sute de oameni în tramvai-, nu aud pe nimeni vesel, toţi se plâng de neajunsuri. S-au întristat de-a lungul timpului. Am condus tramvaiele alea vechi, formate din trei tronsoane. Când intram în staţie, parcă eram la săniuş, oameni veseli, le sclipeau ochii, mergeau la muncă. Acum, însă, tot mai trişti, tot mai obosiţi. Grija zilei de mâine îşi pune amprenta pe feţele oamenilor”, spune Elena Galan.
Soţul ei a fost printre primii angajaţi de la Eltrans şi este unul dintre cei care au adus tramvaiele la Botoşani. "Eram nişte copii pe atunci, aveam 22 de ani. Am terminat Liceul Electrocontact, apoi m-am angajat la Fabrica Electrocontact. Soţul lucra la IJTL, în 1993 am venit şi eu, în 1995 am luat permisul de vatman. Utilajul meu e printre ultimele aduse la Botoşani. E bun, în cabină e bine şi la drept vorbind, în cabină, ca şi acasă, îţi asiguri condiţiile pe care le vrei. Avantajul este că şi eu şi soţul lucrăm pe acelaşi utilaj şi interesul nostru este ca el să funcţioneze şi să arate şi bine, pentru că de aici ne hrănim”.
Copila crescută în cabina tramvaiului
Şi-au crescut şi fetiţa, acum domnişoară, în tramvai, în cabină. Este un locşor în stânga vatmanului în care un copil încape minunat şi ne imaginăm că tot minunat trebuie să fie să te plimbi toată ziua, fără grijă, uitându-te cu ochi mari la oraşul în care trăieşti. "De la un an şi 8 luni a trebuit să mă întorc la serviciu. Deja ne mutaserăm în zona Gării, ca să ne fie mai uşor. Luam copilul la spinare- tuna, ploua, fulgera, nici nu conta, şi o predam soţului care ieşea din serviciu. Sau o mai ţineam cu mine. Îi plăcea atunci, acum nu-i mai place”, râde Elena Galan.
Îi place munca pe tramvai, spune despre ea că e mai curajoasă, mai bărbătoasă. Îi place să repare, să meşterească, nu simte că-i cad "galoanele" dacă face şi treburi bărbăteşti. Consideră că nu există lucru pe care îl face un bărbat şi care să nu poată fi făcut la fel de bine şi de o femeie. "Sunt defecţiuni imprevizibile. Pot fi defecţiuni la linie, dar pot fi şi la tramvai şi trebuie să asiguri călătorul. Dacă îţi merge şi reuşeşti să-l porneşti şi să-l duci la depou pe roţile lui, bine, dacă nu, aştepţi un coleg să te împingă. Şi credeţi-mă, nu-i deloc uşor să împingi un tramvai, fără să vezi ce ai în faţă. Atunci faci echipă cu vatmanul al cărui tramvai îl împingi şi prin telefon îţi spune când trebuie să te opreşti la semafor, câte secunde ai la dispoziţie, ce maşini ai în faţă. Dar încetişor, rezolvi şi astfel de situaţii".
Tocănitul sacadat al tramvaiului nici nu-l mai aude distinct, se confundă cumva în zgomotul de fond. I-a fost greu, proaspăt mutată în zona Gării, să audă tramvaiul din afara lui, dar în câteva zile s-a obişnuit. Cum a fost prima zi pe tramvai?
"Prima mea zi pe tramvai a fost pe 12 decembrie în 1995. Eram pe vagonul 12, soţul meu era vatman pe el, şi culmea! chiar în prima zi s-a defectat în zona Electrocontact. Ce-am făcut? L-am dus încetişor la depou şi mi-am zis că dacă am reuşit să fac asta, atunci o să reuşesc şi în situaţii mai grave. Aşa mi-am luat viaţa de vătmăniţă în mână. Apoi au mai venit colege vătmăniţe, unele au plecat, altele au rămas”.
Ajungem în staţia ce corespunde fabricilor de confecţii. Toată lumea care se înghesuia pe refugiu intră în tramvai, tramvaiul se umple, fiecare îşi caută loc, se ţine de bare. "Uitaţi-vă ce feţe preocupate au. Vin oamenii de la muncă, le-au cântat creierii de la maşinile pe care lucrează. Pe bună dreptate că n-au chef să zâmbească".
Bătăi şi certuri în tramvai, nimic neobişnuit
Cât despre siguranţa în transport, asta comportă o discuţie lungă. A avut tot felul de aventuri cu tot felul de călători- beţi, agresivi, hoţi porniţi pe furat dar şi probleme cu utilajul. "Când am venit la serviciu, interesul meu este să circul. Dacă am întârziat cumva două minute, înseamnă că am avut o problemă pe traseu- ori o defecţiune, ori un accident peste care nu poţi să treci. Omul din staţie nu ştie ce se întâmplă, iar când ajungi te şi ia la înjurat, fără să ştie ce problemă ai avut. Încă ceva: mi-am luat o cafea acum (joi, ora 14:10, n.r.) dar nu ştiu dacă apuc să o beau până diseară pentru că noi nu avem pauze. Aştept doar un minut- două până coboară călătorii şi o iau de la capăt."
A avut însă în vagon şi conflicte între călători, certuri, scandaluri, bătăi. S-a temut pentru siguranţa ei, dar mai mult pentru siguranţa taxatoarei. "Odată veneam din Zona Industrială, era primul traseu, la 5 dimineaţa. Şi urcă doi băieţi de la garsonierele sociale, se duc în spate iar taxatoarea s-a dus să-i întrebe de bilet, de abonament. Ăia n-au vrut să-şi scoată bilet, taxatoarea s-a luat la ceartă cu ei, s-a băgat un alt călător iar la un moment dat unul dintre băieţi s-a ridicat pe bare şi i-a tras cu piciorul în faţa, atât de tare că i-a spart nasul, curgea sânge prin vagon, a fost groaznic. Omul de bună credinţă, a vrut doar să o ajute pe taxatoare, şi cu ce s-a ales? Acuma, aveam două posibilităţi: să blochez uşile, să nu-i las să iasă din tramvai, dar riscam să ne toace pe toţi câţi eram sau să le dau drumul să dispară. Am ales a doua variantă, pentru că m-am gândit la siguranţa celorlalţi. Am avut tot felul de evenimente din astea".
"Tramvaiul, ca un câine pe sârmă"
Şoferii din trafic pe care îi întâlneşte? "În trafic e ca în viaţă- unii şoferi sunt mai de treabă, alţii mai puţin. Dacă văd că se bagă peste mine, îi las, e riscul lor dacă se lovesc de tramvai. Dar mă doare să-mi zgârie utilajul, că eu cu el îmi câştig salariul. Din afară se vede frumos: stai pe scaun şi dai din picioare pe pedale. Eventual mai apeşi două butoane. Doar că e o problemă: tramvaiul ăsta e ca un câine pe sârmă, nu se poate da mai la stânga sau mai la dreapta în trafic, aşa că şoferii trebuie să aibă asta în cap tot timpul. Ei au posibilitatea de a se mişca, eu nu."
Doamna Elena îmi dă de grijă să nu cumva să ating un buton roşu, mare, din dreapta panoului de control. "Ăsta îngheaţă tramvaiul. E frâna de urgenţă. Practic sunt nişte patine care opresc utilajul pe şină, ca un magnet uriaş. Dacă nu aveţi grijă, daţi cu capul în parbriz şi nu-i bun". Colegul încasator se oferă să schimbe macazul în zona Gării, pentru că doamna Elena nu se poate mişca din cauza mea. "E singurul macaz care se schimbă manual, pentru că e defect, celelalte se schimbă din telecomandă".
Doamnele din confecţii, călătoarele fidele
4:52 este ora la care pleacă primele tramvaie din capetele de linie, iar ultimele ajung în staţiile din capete la ora 23:00, pentru că preiau şi muncitorii din turele de după-amiază. "Sunt sute de muncitori în confecţii. La o singură fabrică, Artsana, cred că sunt vreo 600 de abonamente pe tramvai. Societatea le asigură transportul, apoi mai este Carreman, fetele de la Big Conf, toată zona aceea cu fabrici ne dă călători. De aceea spun că e important să-mi respect graficul. Pot să spun că fac armata de 23 de ani. De exemplu, acum suntem la Piaţa Mare, am la dispoziţie patru minute să ajung la Luceafărul, să las călătorii, să întorc, să-i iau pe ceilalţi şi la 15:00 să plec iar pe traseu. Pot să zic că fac armata?”
Şi nu aiurea s-au făcut programările pe traseu ci în urma unor analize ale celor de la Eltrans care au circulat, au calculat cât se stă la semafor, cât la trecerile de pietoni, cât le ia călătorilor să urce în tramvai, de la cel mai bătrân la cel mai tânăr- totul calculat la secundă. "De aceea spun că o să-mi termin cafeaua până diseară", râde Elena Galan.
Dacă te apucă vreo nevoie, cam urât, că trebuie să aştepţi până ajungi la capătul liniei, la depou, pentru că tramvaiul nu are grup sanitar. "Atunci trag tare de vagon să câştig un minut, când ajung în capăt îl pun pe avarie, fug în depou, mă întorc şi plec mai departe. Altfel nu se poate. Dar se obişnuieşte şi corpul la un moment dat şi rezişti. Pentru orice situaţie medicală, am în geantă pastile pentru stare de vomă, pentru dureri de cap, pentru răceală, pentru orice".
Doamna Elena nu ştie încă dacă va ieşi la pensie de la panoul de comandă al tramvaiului, dar nu spune nu ideii. Şi-ar dori însă ca cei mari ai oraşului să facă în aşa fel încât să modernizeze calea de rulare pentru că e uzată şi nu mai dă randament. E uşor sceptică, dar măcar poate să spere că acest lucru se va întâmpla curând.
Elena Galan este unul dintre vatmanii care, alături de taxatori, îşi dau interesul să ajungem la timp unde trebuie şi fără evenimente. De aceea, tuturor le mulţumim.
