Reîntâlnirea cu tradiţia românească, aflată într-o luptă continuă cu modernitatea uneori prea superficială, ne încălzeşte sufletul, ne poartă înapoi în timp, în zilele şi nopţile în care ne înghesuiam, copii fiind, pe cuptorul bunicilor, acoperit cu ţoale de cordele şi covoraşe de lână şi rupeam pofticioşi colăcei sau plăcinte calde.
Anii au trecut, noi am uitat şi de ţoale şi de plăcinte, dar ne bucurăm atunci când le regăsim, etalate de meşterii populari veniţi la oraş, la târguri. Despre meşteşug povestim astăzi, în proiectul "Oameni şi meserii".
La Târgul Meşterilor Populari l-am găsit pe moş Mihai Maxim, din Tudora. A întins pentru privitori prosoape de cânepă, fine şi curate, cămăşi cusute într-un mod minunat, cu încheieturi muncite ore în şir, covoare de lână şi preşuri de cordele. E uşor agitat pentru că s-a trezit singurel la târg, doamna lui rămânând acasă să aibă grijă de gospodărie. Amândoi au muncit toată viaţa la ţesut, la cusut, împreună au făcut tot ce are acum la vânzare. I-a pus doamna lui în bagajul de târg prosoape de tot felul, trăistuţe şi lăicere.
"Acum e mai greu că oamenii nu mai cumpără lăicere, chiar dacă le colorăm noi frumos. Aşa că am venit numai cu două, poate- poate... Am adus şi prosoape, şi feţe de masă, pânză de cânepă, bumbac, să fie frumos".
Meserie învăţată de la muntencele de la Dorna
Spune că meseria lui se cheamă "ţesător" şi a învăţat-o de mic, atunci când nevoia de un salariu l-a purtat până la Vatra Dornei. Avea doar 14 ani şi urma să fie ucenic la o făbricuţă de îmbuteliat ape minerale, dar şi-a găsit locşor lângă gospodinele care l-au învăţat secretele ţesăturilor, de la cap la coadă. După şase ani s-a întors în Tudora natală, şi-a găsit o fată pe care a învăţat-o tot ce ştia şi s-au căsătorit.
"Avem 45 de ani de când ne-am luat şi ne-am ocupat de toate. N-am avut ce face, am fost doi copii năcăjiţi, aşa că am pus mâna pe treabă, şi la câmp şi acasă, cu copii, cu ţinut în şcoală. Am avut şi serviciu, am fost poştaş la Tudora vreo 24 de ani, dar m-au pensionat că sunt bolnav cu inima. Aşa că lucrăm acasă, ne mai ajutăm copiii, avem nepoţi la facultăţi".
Un val de pânză de cânepă e numai bun de vândut. Nu ţine secret cum l-a făcut. "Întâi toarcem fuiorul, îl răginăm, îl pieptănăm. Acum e mai uşor de răginat şi de zoit (spălat, n.r.) că sunt detergenţi buni, dar înainte o băgai la coptoare, opăreai cu cenuşă, era greu tare, dar acum e mai uşor un pic. Până scoţi atâta fir să-l vezi bătut într-o pânză e muncă multă şi de asta se cere mult pe un prosopel. E greu tare să-l faci", spune Mihai Maxim şi se lansează într-o povestire din vremuri de demult.
După ce se taie cânepa, se lăsa la uscat după care se ducea la topit. Snopii erau ținuți în apă, pentru ca fibra să iasă mai albă și mai moale după topire. După statul în apă, fibra se desprindea mai bine de pe pai şi se aduna toată, se spăla, apoi se punea la uscat în soare şi se meliţa. Adică se bătea snopul până când fibra rămânea într-un caer. Apoi se pieptăna şi se separau câlții de fibra lungă. Aşa apăreau caierul de fuior de cânepă sau de câlți. Din câlți se fac saci iar din fibră de obicei se făcea țesătura fină.
Aşa de fină încât cămăşuţa pe care o poartă moş Mihai pare că ar fi fost cumpărată din cine ştie ce magazin de fiţe. Dar câtă muncă ascundă cămăşuţa...
"E făcută de noi. Am lucrat la ea cam o săptămână la cusut, cu cheiţe, iar la margini se încheie cu ticitură (tivitură, n.r.) turcească, se face foarte greu, cu acul, roată- roată, pentru că deasă şi durabilă, să nu se desprindă firele. Cânepa se toarce mai greu decât lâna, ia uitaţi-vă cât de subţire e firul. Până îl torci şi îl înălbeşti, durează mult. Apoi coasem, dar nu numai cânepă ci şi bumbac. Acum e greu că nu prea se găseşte bumbacul şi e şi foarte scump şi nu poţi să-l dai cu ciga-nica. Şi bundiţa tot eu am făcut-o, are 50 de ani. Înainte mai făceam şi vindeam bundiţe. Ăsta nu e model de-al nostru, ci de munteni de la Suceava".
"Leliţă, vine Paştele, vreu cămeşă nouă”
Îşi aduce aminte şi acum cum a făcut prima cămaşă, de care se apucase înainte de a se porni spre Tudora, într-un post al Paştelui. Era mititel şi şefii de la Vatra Dornei îl lăsau în "vacanţă" acasă, dar el dădea zor să termine cămaşa.
"Încă nu era gata la mâneci şi am rugat-o pe mătuşa mea: "leliţă hăi, eu vreu să gătesc cămeşa asta numaidecât, vine Paştele, vreu cămeşă nouă, mai ajută-mă mata să gătesc mânecile astea". Ea m-a ajutat, m-a pregătit şi de Paşti am ieşit cu cămeşă nouă. Eu am îndrăgit toată viaţa portul nostru popular, costumul naţional. Eu am zis că şi mort vreau să mă puie tot în costum naţional, mi l-am pregătit deja. Fetele mele că nu, că nu-i bun, dar mamă-sa a zis: "Dacă lui îi place aşa, aşa faceţi, ce dacă a ieşit moda?" Mai sunt la noi unele babe care cumpără de la noi pânză de bumbac şi fac bluziţe şi fustiţe. Şi zic că ce rost are să duci dincolo cu materiale care să nu putrezească? Acolo trebuie să putrezească tot. Cum ar fi să rămână bluziţa, care acum e de plastic, şi tu nu?", glumeşte moş Mihai.
Iernile torceau împreună lângă sobă şi ieşeau mulţi metri de fir, iar în primăvară se apucau de ţesut la război. La fel ca în poveştile de demult. "Eu eram poştaş şi când ajungeam acasă erau toate treburile făcute, şi apoi serile stăteam până mai târziu, ţeseam, torceam, pregăteam materiale. Iaca, au trecut atâţia ani şi nu mi-au căzut statele din casă, le puneam în Postul Crăciunului şi le scoteam la Paşti. Vara le mai băgam într-o anexă şi dacă se întâmpla să plouă zile întregi, iar lucram. Mai avem nişte oioace pornite şi dacă le terminăm şi pe acelea, gata. Războiul mi l-a făcut un maistru şi l-am tocit bine".
Amândoi le-au făcut zestre la fete, că au trei. Arată ce fel de prosoape, cât de lungi, câte covoare, câte cămăşi. "Le-am dat bulendrărie cât să n-aibă a munci ele toată viaţa, că ele nu s-au băgat la treaba asta niciodată, ele au fost prin şcoli, au servicii. Noi am zis să muncim pentru ele mai mult, ca să nu trebuiască să pună şi ele mâna, să se ocupe mai bine de şcoală. Acum facem şi la nepoate".
Ţoale de cordele ajunse în Italia
Ce le-a ieşit din mână, însă, a trecut nu doar graniţa judeţului, ci şi a ţării.
"Noi am vândut şi în Italia pentru că ţoalele de codiţe sunt întrebate grozav, iar cum eu am copii în Italia, le-am trimis. Cine ar fi crezut? Încă şi pe aici sunt doamne care îndrăgesc preşurile astea şi cumpără pentru o bucătărie, pentru o baie. Le-am făcut din haine vechi, din care scoatem aşa, câte un fir. Acum cordelele sunt frumoase, că şi hainele sunt colorate tare. Le tăiem şi le băgăm şi iese frumos. Înainte mergeam pe la croitorese şi găseam codiţe, erau ele mai noduroase, nu ieşeau ele prea bune".
Mihai Maxim povesteşte că dacă ţesutul la cânepă presupune să treci firul prins în suveică printre fire, la covoarele de cordele e mai complicat, că nu ai suveică.
"Într-o zi ţesem cam doi metri jumătate - trei metri, de dimineaţă până seară. Firele astea le pui cu mâna, apoi tragi războiul, iar pui fir, aşa se face. La cânepă şi la bumbac te ajuţi mai mult de suveică, merge mai repede".
Mihai Maxim, moş Mihai, e un om împlinit. Cu doamna lui a împărţit sărăcia şi munca, au crescut copiii, i-au dat la şcoală şi apoi i-au ţinut în facultate. Cu ce ieşea din mâinile lor şi-au făcut gospodăria. Nu a avut pe nimeni în familie care să facă asta până la el, nici nu-i urmează nimeni meseria. Se gândeşte însă cu drag la sucevencele de la Vatra Dornei care l-au învăţat tot ce ştie.
Nu vrea să creadă că meşteşugurile se vor pierde în modernitate şi că prosoapele lui de bucătărie din in, cânepă şi bumbac, ţesute şi cusute cu model vor fi înlocuite de prosoape făcute din deşeuri procesate. Să fim mândri de neamul nostru, spune moş Mihai, un moldovean cu suflet oglindit în ochii albaştri şi zâmbet şotios.
