"Tataie" parcă tocmai a coborât dintr-o poveste scrisă în cartea pe care ai învăţat să buchiseşti. Ochii mari, umezi şi buni, barba albă, de patriarh, ce coboară până la mijlocul pieptului şi mâinile muncite, ciupite de jarul cuptorului spun povestea unei vieţi în care bucuria s-a împletit cu tristeţea, iar câştigul şi pierderea au fost feţele monezii cu care Destinul lui Vasile Bidalac s-a jucat 78 de ani. Asta este vârsta lui "Tataie", iar anii s-au aşezat în genunchii care scârţâie, în inima care îl supără, în ochii care au văzut atât de multe. A câştigat suficient cât să-şi întreţină familia, a pierdut suficient cât să-şi simtă sufletul pustiit.
De loc din Roma, Vasile Bidalac ne aşteaptă în cerdac şi ne întreabă dacă am venit de la Botoşani. Se convinge că pe noi ne aştepta şi ne invită în fierărie. Un drug de fier cu lacăt în capăt opreşte ochii curioşilor să vadă ce se ascunde acolo: o viaţă de om. Viaţa lui Vasile Bidalac.
"Dacă nu ştii, ologeşti calul omului?”
A învăţat fierărie şi potcovărie de la tatăl lui, meşter renumit, dar a dus meşteşugul mai sus. A intrat în fierărie ţânc şi iese acum, adus de spate, obosit şi un pic trist.
"Eu de mic copil am lucrat până în '60 când m-am dus în armată. Când am venit din armată m-am dus la şcoala de şoferi şi am lucrat până în '92. În '90 s-a terminat cu colectivul şi am rămas numai la fierărie şi am lucrat până acum. Fac orice, de la potcoave, căruţă, gărduţ pentru cimitir, cruci, porţi, tot ce vrei. Am învăţat meserie de la tata, a muncit încontinuu dar a murit de tânăr, nu a făcut anii ca mine. Eu am 78 de ani. Şi acum dacă aş avea.... Acum am oameni pe care îi pun la treabă, eu îi supraveghez", râde Vasile Bidalac.
Nu i se pare nemeritată lauda oamenilor care, din comune îndepărtate i-au adus titulatura de "cel mai bun potcovar". Adică cum? Ce le făcea cailor?
"Apăi, doamnă, dacă nu ştii, mai bine nu te apuci. Dacă nu ştii, ologeşti calul omului, îţi dă cu ciocanul în cap. Cum, eu am venit la tine cu calul şi tu mi-l şchiopătezi? Mmmmm? Orice cal am potcovit, m-am dus la Dorohoi, la Podeni, nu a existat cal pe care să nu pot să-l potcovesc. La mine nu a şchiopătat niciun cal, nu mi-am bătut joc. Să meargă şchiop calul? Niciodată. A venit odată un om de la Dorohoi cu calul care călca şchiop, potcoava îl bătea la copită, pe partea interioară. “Dom' Vasile, eu am venit la matale, să mi-l faci şi stau aici, când ai timp". A pus calul pe iarbă, eu am terminat ce făceam, am adus calul, am bătut partea interioară. A plecat, a ajuns la Teişoara şi s-a întors: "Dom'le, îţi mai dau 100 de lei." Calul nu mai mergea şchiop, mergea în trap, nu-l mai durea piciorul. Veneau oamenii de la Davidoaia, Podeni. Aveam un om din Brăieşti care nu putea potcovi calul la nimeni, numai la mine venea. Dacă nu stă la potcovit, îl legam la par cu arcanul, de coadă şi de picior. Eu mă joc cu dânşii", spune Vasile Bidalac, dar nu vrea să spună cum.
Clatină din cap şi ne priveşte mustrător, ca şi cum i-am fi cerut să dezvăluie un secret bine păstrat. "Hmmmm. Eu îi potcoveam, atât". Dar umbra vorbelor dezvăluie secretul: "Tataie" vorbea cu caii, ne gândim noi, le spunea să stea cuminţi şi să fie răbdători pentru că le va fi bine şi vor alerga în voie prin iarba grasă şi verde, frumos mirositoare dar şi că vor stârni praful drumului cu potcoavele cele noi.
Despre tarângă cum nu mai face nimeni
Nicovala lui are peste 70 de ani, o are de la tatăl lui. Colţul nicovalei e strălucitor şi fin, de la sutele de mii de bătăi de ciocan pe care le-a numărat. În colţ, maşina de găurit fier. Pe un perete întreg, tot felul de scule cu forme ciudate. "Aia e o fileră, de făcut şuruburi. Am făcut şi şuruburi, ca să prind tarânga (brăţară de fier care uneşte osia cu perinocul, n.r.). Pui lemnul, pui osia, pui ţapul deasupra şi le prinzi pe toate cu tarânga. Am făcut tot! Tot ce era de metal, de fier, sape, furci, orice".
Degetele lui "Tataie" se agită nervoase, parcă- parcă ar pune mâna pe ceva, să facă ceva, să mai bată ceva. Dar nu mai are voie, inima nu-l mai lasă să facă ce-a făcut o viaţă.
"Când de mititel ai învăţat meseria asta, nu-ţi dispare de aici (arată spre inimă), nu se duce, asta merge cu mine până la moarte. Ştiu că spune lumea că sunt cel mai bun, dar am făcut treabă bună (pieptul i se ridică a mândrie şi zâmbeşte ruşinat).”
Zice "Ferească Dumnezeu" când îl întrebi câte potcoave a făcut în viaţă şi râde. Ca şi cum ar fi avut timp să stea la numărat când îndărătul uşii fierăriei, oamenii veniţi de prin judeţ cu caii la potcovit făceau coadă pe toloacă. "Şi stăteau aici, nu se mişcau. Apăi mă apucam de dimineaţă, luam o pauză să mănânc ceva pe la prânz şi iar mă apucam de lucru. Erau mulţi, nu aveam timp deloc. Mă sculam noaptea la 2 şi până dimineaţă făceam 30 de potcoave. Tăiam fierul, băgam în foc pentru două potcoave. Fac o parte, cu hac, fac partea cealaltă, dau găuri, o dau deoparte. Caiele nu am făcut, pe alea le-am cumpărat. Tata făcea caiele dar mie nu mi-a plăcut. Dacă mi-a plăcut ceva am făcut, dacă nu- nu", spune Vasile Bidalac.
Superstiţii ce dor
De când a venit acasă, a făcut cinci căruţe- una şi-a făcut-o pentru el.
"Mi-a luat-o băiatul la Dorohoi, acela care-i în America. Doamnă, da' ştii cum am lucrat la căruţa aceea? Am lucrat aproape un an de zile. Am avut timp? Lăsam lucrul şi mă duceam să lucrez pentru oameni. Când mai aveam timp, mai făceam oleacă. Câte n-am făcut, nu se poate aşa ceva. Făceam căruţe cu două tarângi pe o parte, două la margină, nu mai poate nimeni".
Pentru el, potcoavele nu sunt aducătoare de noroc, aşa cum spun superstiţiile. A avut un băiat care a murit în urmă cu 25 de ani. El adusese o potcoavă acasă şi o bătuse în uşa fierăriei. "Nu mai este acum, s-a întâmplat în urmă cu 25 de ani. Băietul a murit de 25 de ani, soţia mea de 14 ani, ce să mai fac? Nu mai fac nimic", se întristează "Tataie" şi ochii se înrourează, din piept evadând un oftat adânc, dureros de adânc.
În fierărie, Vasile Bidalac are aproape-două schelete de faeton. Două comenzi pe care le-a onorat, dar proprietarii nu le-au mai folosit. "Aista a dat comandă, a murit femeia lui şi el a plecat în Italia, eu am rămas cu căruţa. Asta de aici i-am făcut-o naşului meu, dar când a murit, fata lui mi-a dat-o înapoi. Şi acum stau cu două căruţe aici. Am zis că poate le dau la altcineva".
Lângă nicovală, foalele de asmuţit focul în cuptor, cu un sistem de pârgii pentru acţionare inteligent şi îndemânatic. Lângă uşa atelierului, limitat de stradă, un teren cu iarbă. Aici stăteau clienţii lui "Tataie", aşteptând rândul la potcovit. "Ştii ce spor aveam când vedeam oamenii că stăteau la rând, aici pe iarbă? Dădeam zor că pe toţi trebuia să-i servesc, nu era timp de stat. A fost greu, dar asta a fost".
"De zece ori" ar lua-o de la capăt cu fierăria
Râde când îl întrebi ce-ar fi dacă ar lua-o de la capăt. Ar mai face fierărie? "Grozav! Nu doar o dată, de zece ori! Doamnă, să am bani şi oameni, să iei, să pui, să faci, aduci fier, aduci material, tot ce ai nevoie, să ai cu ce face treabă, să ai cu ce sta în faţa oamenilor. Dar dacă nu ai, te dai deoparte. Dar copiii mei nu au ştiut ce înseamnă să nu ai, tot ce şi-au dorit au avut. Da, am muncit mult. Am muncit prea mult şi degeaba am muncit. Mi-am piedur un copil, soţia, alt copil mi-e în America, am rămas cu fata care şi ea munceşte de rupe. E greu cu munca, când nu mai poţi dai înapoi, dar Dumnezeu e plin de îndurare. Dar ca să faci treabă în viaţă întreagă şi la urmă să nu te alegi cu nimic? Cum e?"... ne găsim singuri răspunsurile dacă ne punem în pantofii lui "Tataie".
La fierăria lui "Tataie" se aude glas de copil, o nepoată. Fetiţa nu se mişcă de lângă "Tataie", îl supraveghează cu ochi atent, să nu se enerveze când vorbeşte de politică, să îl ajute să închidă fierăria, să îl sprijine.
"Tataie" Vasile Bidalac iese din fierărie încetişor, încuie iar în urma lui rămâne povestea unei vieţi, iar în urechi parcă răsună bătaia de baros, suflul foalelor în cuptor şi clinchetul potcoavelor care nu i-au adus noroc.
Fierăria, o meserie pe care Vasile Bidalac a împărtăşit-o oricui a vrut s-o înveţe dar care se stinge încetişor pentru a reînvia în cartea de poveşti. Acolo unde auzi fornăitul calului ce stă la "schimbat papucii", scrâşnetul caielei ce alunecă prin găurile potcoavei şi poveştile căruţaşilor. Din care "Tataie" nu lipseşte niciodată.
