Marguerite și Tiberiu Crudu
Foto și prelucrare grafică I. Iațcu
În fiecare an, de Paști, gândurile noastre, pline de afecțiune și speranță, se îndreaptă și către cei plecați spre alte zări – la muncă, la studii sau cu alte treburi: rude, prieteni, colegi, vecini ș.a. Numiți, în mod generic, „diasporeni”, acești conaționali, rupți de locurile de baștină, simt și ei la fel, poate chiar mai profund. Asemenea trăiri lăuntrice aveau și românii de acum un secol, iar ele transpar din scrierile lui Tiberiu Crudu (1882-1952), figură de marcă a învățământului botoșănean din prima jumătate a veacului al XX-lea.
Tiberiu Crudu s-a născut în satul Tudora. Cursurile primare, începute în localitatea natală, le-a finalizat la Școala „Marchian” din Botoșani. În perioada 1894-1901 a învățat la Liceul „Laurian” , promovând ultimele trei clase ca premiant. Începând cu 1902 a activat ca pedagog la Institutele Unite din Iași. În capitala Moldovei a urmat cursurile Facultății de Filozofie, obținând licența în științele istorice la 16 martie 1908, cu calificativul magna cum laude.
A activat ca profesor de istorie la Gimnaziul Ghica din Dorohoi, începând cu septembrie 1911, de unde pleacă pentru perfecționare la Paris. În timpul studiilor doctorale, el a audiat cursurile unor renumiți profesori la Sorbona și Collége de France, dar declanșarea Primului Război Mondial îi va întrerupe pregătirea academică. După demobilizarea sa (1918), el se dedică dezvoltării învățământului botoșănean, activând ca director al Școlii normale de învățători „Mihai Eminescu” din Botoșani (1919-1933). Ulterior, a funcționat ca profesor de istorie la Liceul „A. T. Laurian” din localitate. A dus o laborioasă activitate cărturărească, conferențiind pe teme de istorie și cultură românească, în cadrul Ligii Culturale „Nicolae Iorga” din Botoșani. La Paris, la 13 noiembrie 1913, el s-a căsătorit cu institutoarea Blanche Marguerite Georgette Comparat de Bercanay (1895-1962), care îl va urma în locurile sale de baștină. Cei doi soți își află odihna veșnică într-un cavou aflat pe latura de sud a capelei cu hramul „Învierea Sfântului și Dreptului Lazăr” din Cimitirul „Eternitatea” (Botoșani).
Asemenea celor petrecute la mormintele primarului Vasile D. Vasiliu și ale pianistei Elena (Rusela) Ciollac, bustul ridicat de către discipolii săi, în semn de omagiu, a fost, din nefericire, furat.
În rândurile de mai jos, publicate de acest strălucit pedagog sub titul „Desrădăcinați”, în „Informatorul”, un hebdomadar condus de avocatul și publicistul Ramiro G. Neculau, vom descoperi atmosfera din preajma și din timpul sărbătorilor pascale. Aceasta este surprinsă atât în părțile de nord ale Moldovei – mai precis în Botoșani și în Tudora natală a autorului – cât și în diaspora pariziană.
„Din toate părțile auzim svonul sosirii sărbătorilor!...
Unde ne întoarcem, numai înfrigurări, pregătiri, bucurii tăinuite. Casele se grijesc, ogrăzile se dirică, livezele se curăță, florile se seamănă.
Pe străzi lume multă, împestrițată și pripită. Magazinile, pline de cumpărători. Marfa revărsată în vitrine, dispare zi cu zi. Țăranii încărcați cu felurite lucruri, părăsesc târgul, cinstind adalmașuri lungi la barierele deschise.
Veselia oamenilor și pripirea lor e în acord cu pripirea și veselia firei în care își duc traiul… Pomii își înnoiesc cu grabă frunzele, își arată cu răsfăț florile, își primesc cu drag oaspeții… Câmpurile fac la fel…
Pretutindeni înviere, pretutindeni lumină, pretutindeni sărbătoare!
…Noi, cei veniți dela țară și țintuiți prin rosturile vieții aici la oraș, ne uităm împrejur ca niște streini.
Nimic nu ne atinge, nimic nu ne înveselește, nimic nu ne înnoește. Dimpotrivă, parcă totul ne întristează și ne întunecă.
…Pentru noi nu vin Paștele! Nu! Nu!
Cuprinși de melancolie, gândul ne sboară aiurea, departe, în trecut...” Continuare pe iatcublog.blogspot.com...
(Un text de Ioan Iațcu)