"Numai Dumnezeu ne poate condamna la întuneric, dacă-L părăsim. Refuzând să fiu condamnată la întuneric de către oameni, a doua zi am decretat în regatul meu încetarea stării de angoasă și întoarcerea la liniște, la Lumină. Eu cred că sunt o fire solară, căci prea mi-a plăcut să fac oamenii să râdă. Dar prea mi-a pus viața pumnul în gură. Un pumn masiv, de miner, plin de țărână" - Camelia Răileanu (24 iunie 1969 - 2 martie 2002)
La 16 ani de la moarte, prin bunăvoința familiei, paginile scrise pe patul de suferință sunt reunite într-o carte, așa cum și-a dorit poeta, cu numele ales și asumat - Întoarcerea din Iad. Publicase două volume de poezie, iar în ultima parte a scurtei vieți și-a crescut cu acribie martorul tăcut al suferinței: un jurnal în care a consemnat fiecare trăire, deși ieșise din operație cu o semiparalizie doborâtoare. Lipită în orizontala patului, a scris sute de pagini. Se spune că este imposibil ca un scriitor să se detașeze complet de sine astfel încât un jurnal să devină unul al trăirilor autentice. Poate și din această cauză - pentru a fi sigură că nu lasă dezgolit un ego, ci relatează cu sinceritate un destin - Camelia Răileanu a decis să folosească în însemnări un pseudonim, Carmen Raicu. Era convinsă că va trăi și că va publica ea cartea Întoarcerea din Iad.
S-a ivit pe lume într-o familie cu cinci copii, patru dintre ei urmând cariera didactică. A fost elevă a Liceului Pedagogic Botoşani, iar imediat după absolvirea liceului, în 1987, şi-a început cariera didactică, fiind învățătoare la Şcoala 13 din Botoşani. Dragostea de carte, de copii, onestitatea în faţa vieţii şi bucuria de a împărtăşi au făcut din Camelia Răileanu un dascăl iubit, apropiat de învăţăceii ei. În toamna aceluiaşi an, şi în paralel cu activitatea de la catedră, începe şi cursurile Facultăţii de Litere din Iaşi, pe care le finalizează cinci ani mai târziu, în 1992. Ca profesor de Limba română obţine un post la nou înfiinţata Şcoală 16, din marginea oraşului Botoşani. Sunt ani în care trăiește discret. Scrie poezii, iubeşte, crede, se roagă, strigă şi înfundă în creştet durerea. Puţini, în afara familiei, i-au cunoscut zilele şi zbaterile. Dureri îi străbat tâmplele, dar le ascunde în tăcere.
În vara lui 1997 primeşte o veste tristă: fosta ei colegă de liceu și de facultate, prietenă dragă, Svetlana Tănasă (Țuca, pentru colegi și prieteni), este bolnavă de cancer. S-a îmbolnăvit pe când lucra la o teză de doctorat la Budapesta. Convingerea că a fost iradiată şi sentinţa cruntă că mai are câteva luni de trăit o fac pe Svetlana să renunţe la lucrarea de doctorat şi, la sfatul Părintelui Justin Pârvu, se retrage la Mănăstirea Petru Vodă. Era luna august a anului 1997. Răpusă de suferinţă, într-o zi ia un taxi şi pleacă să o vadă pe Camelia, dar nu va face drumul până la capăt. Nimeni nu ştie de ce s-a întors din drum...
În acelaşi august 1997, Camelia pleacă în Munţii Bucegi, într-o singurătate sfredelitoare. Toamna o aduce acasă tot mai obosită, suferinţa se strecoară prin fiecare fibră a trăirii. Într-o zi de septembrie cade pe scări, prăbuşită ca o pasăre scufundată în frunzarele uscate ale pădurii. Vestea a căzut ca un trăsnet: tumoră cerebrală! Avea 28 de ani. Chirurgii au dat verdictul nemilos: este necesară operaţia, dar este foarte riscant din cauza urmărilor care se prevesteau. A acceptat intervenția chirurgicală pe creier, sub aceeaşi rezervă a sechelelor ce ar putea surveni.
"M-am îmbolnăvit de viaţă/ numărând zilele,/ pierzându-le firul/ în aşteptarea raţiei de speranţă/ aruncate la capătul tunelului./ M-am îmbolnăvit de idei,/ de gură, de ochi,/ de pâine şi de apă,/ de ieri şi de tine./ Sunt o mână de oase/ aruncată în ochii lumii/ sau în gura ei./ Sunt bolnavă de lume/ şi de zile./ M-am îmbolnăvit/ trăindu-te". Dar din trăire se naște speranța, din speranță se hrănesc diminețile.
Operaţia, efectuată la microscop din cauza fineţii extraordinare cu care trebuia tratată tumora, a avut loc în luna noiembrie. S-a întors acasă cu o hemipareză şi cu o gaură imensă în cap: pentru a controla o eventuală recidivă, medicul nu i-a mai pus la loc oasele cutiei craniene, întinzând doar pielea capului peste hăul sfâşietor.
Revenirea acasă o pustieşte, aflând despre moartea lui Horațiu Ioan Lașcu. Poetul teribil al unei generații murea la 33 de ani, pe un pat de spital. După un tratament naturist strict, Camelia reuşeşte să se elibereze puţin din hemipareză şi, în ultima zi a anului 1997, scrie o poezie tulburătoare: "Luna noiembrie fu/ luna poeţilor damnaţi./ Horaţiu cel tânăr muri, înălţându-se./ Vestea ajunse la mine când/ omul în alb şoptea/ dezvelindu-mi ţeasta ca pe pântec:/ parc-ar fi Fecioara Maria!/ A doua zi din Iisus/ îmi rămăseseră-n creştet/ doar cununa de spini şi piroanele LUI. Cu toţii îi purtăm crucea,/ Horaţiu, bătrâne". (Crucea poeţilor, 31 decembrie 1997)
În acest timp, la Petru Vodă, prietena ei dragă se sfinţeşte în suferinţă, topindu-se văzând cu ochii. Aproape de sfârşit, Svetlana avea să devină mireasă a lui Hristos: Maica Heruvima. A primit să fie rasoforă și, cu câteva săptămâni înainte de a pleca dintre noi, a fost călugărită de Părintele Justin. A refuzat să ia morfină, pentru a-și șterge prin suferință toate păcatele săvârșite în această lume. "Urletele ei de durere răsună și astăzi în urechile celor care le-au auzit. Dumnezeu i-a ascultat ultima dorință, aceea de a prinde sărbătoarea Sfinților Arhangheli. După privegherea hramului mănăstirii, în noaptea de 7 spre 8 noiembrie 1998, pe la ora 3 dimineața, Maica Muceniță Heruvima a plecat dintre noi cu sufletul împăcat, luminoasă la chip, să mărturisească înaintea Sfintei Treimi lupta ortodocșilor împotriva stăpânitorilor acestui veac", avea să scrie mai târziu Monahul Filoteu, de la Mănăstirea Petru Vodă.
Pentru Camelia, Dumnezeu pregătea alte şi alte patimi, pe care tânăra femeie de aproape 30 de ani le ascundea în cuvinte. Scria, scria, scria! "…de păsări/ încerc să mă vindec/ mâzgălind cerul cu nori/ sufăr de înaltul coborât/ în gaura din piept/ într-o noapte am văzut stele". Viaţa, boala, durerea, suferinţa imensă au fost pentru familia ei lecţii de fiecare zi. Rugăciunea ei, relaţia cu Dumnezeu, încrederea în viaţă i-au ajutat pe cei din jurul ei să înţeleagă credinţa, să intre în biserică şi să conştientizeze efemeritatea existenţei. Fără să poată mișca mâna și piciorul stâng, a scris cu capul sprijinit în perne, cu caietul pe genunchiul drept.
Tratamentul naturist pentru refacere dădea roade, ajutat de kinetoterapie. Hemipareza ceda pe zi ce trecea. Din păcate, după 3-4 luni avea să constate că prăpastia se face hău. Starea Cameliei se înrăutăţea. Un nou tomograf a confirmat recidiva tumorală. Alt regim alimentar, foarte dur! "Lucrul trupului/ se împleteşte strâns cu/ lucrul sufletului./ Rămas neterminat,/ primul tot aleargă/ să se-nnoade cu al doilea./ Viaţa nu e decât/ un summum de astfel de noduri/ pe spatele unei ţesături/ c-un desen făcut aleatoriu/ de Marele Creier". (Nod)
Urmează trei ani şi jumătate de regim și mai dur. Şi totuşi, viaţa zvâcneşte în cuvinte, poemele îi bântuie sufletul şi mintea. Scrie continuu. Publică prima carte de poezii în 1998 (Dimineaţa cercului, Editura Axa, Botoşani), iar în primăvara anului următor vede lumina tiparului şi cel de-al doilea volum (Cîntec pentru cei nesinguri, Editura Grafik-Art, Botoşani). Câtă forţă în această muritoare fiinţă, câtă înălţime are acest nemuritor spirit! "Aş vrea ca păsările/ să nu-şi mai aleagă colivie în mine..." (Bocet la zodie)
În august 2001, fiind singură acasă şi mişcându-se extrem de greu, alunecă pe gresie şi cade în baie. Suferă o fractură de bazin şi de atunci, până la sfârşitul zilelor, avea să rămână ţintuită la pat. Căzătura i-a grăbit sfârşitul. A scris tot timpul, cât a purtat în creştet boala. Avea trei jurnale, lucra la cartea autobiografică Întoarcerea din Iad.
A crezut până în clipa căderii în agonie că va trăi. Întoarsă din Iad, începea drumul către Raiul poeţilor. Scria în caiete din ce în ce mai greu, culcată la orizontală și cu eforturi supraomenești. Ultima însemnare a lăsat-o în toamna lui 2001 (8 noiembrie). Renunțarea la scris a fost, pentru Camelia Răileanu, renunțarea la viață. Doar gândurile și suferința cumplită au mai trăit-o până în noaptea de 27 spre 28 februarie 2002, când şi-a luat rămas bun de la oamenii dragi făcând fără oprire semnul Crucii. Pe 2 martie se ridica la Cer... Avea 33 de ani.
În literatura română, se vorbește despre Max Blecher ca despre singurul autor care a relatat în timp real şi cu maximă luciditate experienţa drumului către sfârşit ce depăşeşte cu mult limita comună a suportabilului şi a imaginabilului (cf. Editura Humanitas, 2016).
Experiența acestui drum a rămas într-o carte, Inimi cicatrizate, “romanul suferinței umane”, cum îl numește Teodor Vîrgolici. Max Blecher, scriitorul născut la Botoșani într-o zi de 8 septembrie 1909, a trăit doar 29 de ani, după o viață sfâșiată de boală cumplită. Mihail Sebastian scria în Jurnal, după o vizită la Roman, unde prietenul său își secătuia suferința: Voi mai avea vreodată curajul să mă vait de ceva? Voi mai avea neruşinarea să am capricii, indispoziţii, enervări?… El trăieşte în intimitate cu moartea. Nu cu o moarte abstractă, nebuloasă, cu termen lung. E moartea lui, precisă, definită, cunoscută în detalii, ca un obiect. Ce îi dă curaj să trăiască? Ce îl susţine? Nu e nici măcar disperat. Nu înţeleg, mărturisesc că nu înţeleg.
Tot la Botoșani, 60 de ani mai târziu, pe 24 iunie 1969, la Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, se ivea pe lume Camelia Răileanu. A trăit 33 de ani, ultimii cinci urcând spre Lumină și purificând prin suferință ființa.
A o citi pe Camelia Răileanu nu e ca și cum ai coborî în suburbiile întunecate ale sufletului uman, pentru că tot ce a scris poeta născută de Sânziene este de o luciditate și o intuiție surprinzătoare, dar și de o amețitoare înălțime. Ce îi dădea curaj să trăiască?, ne întrebăm asemenea lui Mihai Sebastian, care își vedea prietenul dezumanizat trupește, ca și cum ai contorsiona o aripă.
Asemenea lui Blecher, Camelia Răileanu a trăit intens până în moarte. Și-a observat cu o tenacitate cutremurătoare propria suferință, a fost cel mai bun observator al degradării trupești, pe care a consemnat-o cu o luciditate aproape cinică. A urcat pe Golgota, a atins înălțimile și ne-a lăsat un roman-jurnal. Întoarcerea din Iad este tabloul în care ne regăsim și la care ne întoarcem.
(Cuvânt înainte la volumul "Întoarcerea din Iad. Jurnal", de Camelia Răileanu, apărut în 2018 la Editura Eikon)
Citeste și Un trandafir pentru Camelia
BILDUNGSROMANUL CAMELIEI RĂILEANU
FRAGMENTE DIN JURNAL
98, Paști (19 apr.) Moartea părea să fie atât de aproape. Noaptea ea părea să mă fi făcut după chipul și asemănarea ei. Colaps după colaps. Mă ridicam în capul oaselor să strig mamei să-mi aprindă lumânarea. Mă simțeam evanescentă. Pe de altă parte știam că organismul meu luptă și că lupta e istovitoare. Nu poți muri, mi-a spus într-o noapte spiridușul meu vesel, care m-a salvat cu consecvență în momentele de panică ale vieții mele. Nu poți muri, căci ai nevoie de trei lumânări de parafină și tu n-ai trei lumânări de parafină în casă, lasă-ți mama să doarmă, n-o speria. Nu povesteam ziua ce mi se întâmpla noaptea pentru a nu-i speria pe cei din jur. Era săptămâna de dinaintea Floriilor și eu de Florii aveam lansarea primei cărți. Noaptea mă rugam să pot ajunge ziua de Florii. Noaptea muream și ziua înviam.
Pe 30 abia mișcam picior lângă picior, sprijinită. Un recul fulgerător. Duminică era lansarea. Luni trebuia să plec la Fundeni. Dar drumul spitalelor părea mai greu și mai lipsit de speranță ca drumul vindecării naturale. În noaptea următoare strigam din nou după lumânare. Un strigăt mut.
Duminică am fost prezentă la lansarea cărții mele, în ciuda pronosticurilor proaste care se făceau pe seama mea. Abia pășeam. M-am îmbrăcat în pantaloni, să pot călca decent. Mi-am pus pe cap un batic de mătase, pentru a-mi acoperi urechile de vânt. Și deasupra, pălărie. Cochetărie și pragmatism. Lipsă de formațiune osoasă. N-am crezut până n-am văzut scris, negru pe alb pe interpretarea tomografiei. O poetă cu gaură-n cap. De Florii Iisus intra în Ierusalim călcând pe hainele oamenilor. Am intrat în librărie călcând pe tăcerea oamenilor, tăcere pe care, într-un fel, o impusesem dinainte. Îmi păream caraghioasă, ca o vulpe travestită în comisarul Maigret. Te-am așteptat cu toții în liniște și cu emoție, spunea Ioan. Parc-ar fi venit patriarhul Teoctist, mai zicea. Așa o liniște și-o emoție. Unele femei plângeau. Și câteva foste eleve. Și diriginta mea din gimnaziu. Tot femei! Ce figuri de înmormântare, mi-am zis, dezolată. Era doar emoția, mi-a zis Dana mai târziu. Le-am spus tuturor că am de gând să lupt. Piciorul intrase în clonus și nimeni nu știa, în afară de fratele meu cel mic, care mă sprijinea, să pot vorbi stând în picioare. El simțea cutremurul emoției mele. Debutul meu forțat, amânat ani și ani. Un debut pentru exorcizarea trecutului. Ca să nu mă înfund în Fundeni, m-am gândit să pășesc cu dreptul în posteritate (ha!), stângul nefiind valid (sic!) îi scriam unei prietene înainte de lansare. Dimineața toți frații mei au fost să se roage la o mănăstire, la marginea orașului. Luptăm, zicea D. Mergem la toți și la toate. Mergem și la Dumnezeu. Rezistă. Copaci înfloriți și multă lume. O curiozitate morbidă, ziceam. N-am putut rămâne să dau autografe. O lansare ciudată. O poetă cu gaură-n cap, invalidă. O luptătoare!, aș fi vrut să strig. Am fost dusă și adusă cu mașina. În urmă cu o lună n-aș fi crezut că n-o să pot merge la propria-mi lansare. Multă lume. Oameni de aproape. Din aproapele meu. Și multe flori. Și umbra lui Iisus printre ramuri de finic. Azi Hristos a înviat. Cu adevărat a înviat!
(6.9.98) Am aflat de moartea lui Horațiu chiar înainte de operație. Dar nu știu de ce vestea înmormântării mă cutremură mai mult decât vestea morții. Înainte de Paști citeam în ziar despre singura lui carte, "Înălțarea". Acum s-a înălțat de-adevăratelea. La 19 ani el scria deja dispoziții finale. El a trăit propria sa legendă. Cred că s-a dus la moarte recitându-și "Înălțarea", așa cum eu m-am dus la operație cântând „Red River Valley”, un trist cântec de dragoste pe care trebuie să-l fi cântat fetele sudiste când le plecau iubiții în timpul Războiului de Secesiune. Un poet, Grigore Vieru (parcă) spunea că durerea nu e de sânge. Durerea e de țărână. Diferența dintre durerea lui Horațiu și durerea mea este diferența dintre durerea de țărână și durerea de sânge. Horațiu a fost pentru mine o legendă din anii liceului. Legenda poetului tânăr care ratase reușita din prima la facultate și cochetase cu moartea. Eu am intrat în liceu când el l-a absolvit. Și măcar de-am fi bătut palma, ca la ștafetă. Eu am intrat în facultate când el a absolvit-o. Horațiu era doar un nume. Profesorii spuneau acel nume. Și noi, elevii. Sora lui spunea acel nume. Horațiu știe toate limbile, spunea. În Târgușor stau în cameră băieți care știu toate limbile. Era și un turc. Noi râdeam. Da’ ce, băi, turcii sunt în stare să învețe și altă limbă, în afară de a lor? Studenția era pe atunci doar un vis. Horațiu a devenit chip într-o zi la poarta liceului. Cu cărarea lui dreaptă, cuminte, în părul șaten nu părea nici poet, nici viitor profesor. Părea să semene cu toți ceilalți, cu Viorel Ilișoi, cu Dorel Andrieș, pe care-i cunoscusem la cenaclul liceului, unde fusesem o singură dată să cânt în engleză nu știu ce…
(30.9.98) Danbe spune despre cartea mea că e picătura care sapă. Mă fac că nu știu unde bate (la "subteranele" editării unei cărți) și iau sintagma ca pe un excelent titlu de carte. Într-o zi am citit în ziar o recenzie ciudată la "Dimineața cercului". O percepție sumbră semnată de cineva care mă categorisea drept o condamnată la întuneric (cu gândul la biografia mea recentă.) Numai Dumnezeu ne poate condamna la întuneric, dacă-L părăsim. Refuzând să fiu condamnată la întuneric de către oameni, a doua zi am decretat în regatul meu încetarea stării de angoasă și întoarcerea la liniște, la Lumină. Eu cred că sunt o fire solară, căci prea mi-a plăcut să fac oamenii să râdă. Dar prea mi-a pus viața pumnul în gură. Un pumn masiv, de miner, plin de țărână.
(3.10.98) Astăzi citesc în pagina culturală a ziarului local despre o altă carte a lui Cristi B. Lucrarea lui de doctorat la Sorbona: "Călugărul și moartea". El e un viitor Eliade, se spune. Pe Cristi l-am cunoscut în adolescență. Era brunet, demonic, trăznea a țigări proaste și făcea pe-a haimanaua. Părea trist și sensibil. Și negrul îl prindea bine. Deși singuratic, era curtat de toate fetele și-l priveam, ca mai târziu pe Andru. Învăța franceza purtând în buzunar un mic dicționar din care rupea câte o foaie când considera că terminase de memorat tot. Scria poezii, iar în lucrarea de olimpiadă îmi spunea că făcuse numai niște "speculații". Eu n-am fost un "copil teribil" cum a fost Cristi. Viitorul Eliade avea un scris infect: mărunt, de tipar, îngrămădit. Mi-a scris o poezie pe o banchetă, în tren, când ne întorceam de la "naționala" de română. Am și acum peticul acela de hârtie. Versurile sunau ciudat de delicat pentru un "dur" ca el: "Când macii înfloresc/ prin pari și prin buzunare/ Îmi cer smerit semenilor și Timpului/ iertare".
19.11.98) Uneori mi-e teamă să dorm: aud oasele nopții scrâșnind lângă mine, de frig. Mă gândesc: dacă, prin absurd, aș avea o sobă și mi-aș pune pe foc toate cărțile din bibliotecă, cât timp m-aș încălzi? Cât fetița cu chibrituri? Spun cuiva la telefon: trăiesc din cheta publică, precum Eminescu. Mă gândesc la toți artiștii mari care-au murit în mizerie și la muzeele lumii care prosperă pe seama operelor acestor artiști. Mă tot gândesc și pun caloriferul electric în priză, spunându-mi că pe factura viitoare voi scrie o poezie. E mica mea formă de ieșire dintr-o lume înghesuită. „Trag oghialul cu dinții, strâng din pumni și tac.” - cam așa scria un Creangă hăituit de civilizația pavajului și bolnav. Eu râd, că-mi amintesc ceva din „țărăniile” lui.
Astăzi aflu că la „Univers” a mai apărut o carte de Kundera. Cehul acesta blajin a intrat în viața mea imediat după Revoluție. A fost dragoste la prima-citire (într-o revistă numită parcă Litere). Venind din țara soldatului Swejk, soldatul Kundera mă învăța, calm și metodic, imortalitatea în limba franceză. După ce-am citit L’ Immortalite m-am socotit mai bogată și mai luminoasă. Ești un om de spirit, deci vei găsi mai ușor satisfacții în această lume (înnebunită de aritmetica zilei de mâine, ziceam eu) – îmi scria Dana. Lumina venea doar din cărți. Am început să-l caut pe Kundera, ca alții carnea. Fratele R. mi-a adus La plaisanterie și La (?) vaise aux adieux. Citeam și mă minunam. În copilărie cehii însemnau pentru mine serialul Arabela. În adolescență – o Revoluție de catifea și Vaclav Havel.
O altă iubire la prima citire este Mario Vargas Lossa. Și el este un soldat. Un soldat universal. Peruan, are cetățenie spaniolă și trăiește la Londra. Lumea e pentru el un oraș universal. A fost și la București anul trecut, dar s-a comportat ca un soldat fanfaron. Și lumina lui s-a stins în camera mea. Povestașul mă întrista.
Într-o zi am avut un vis ciudat. Un om cu o căruță de cărți trecea printr-un sat împărțind oamenilor cărți. Luați și citiți, spunea. Mi le veți plăti la întoarcere, mai spunea. Oamenii luau. Unii citeau, alții nu. Unii se gândeau să plătească, alții nu. Dar toți se mirau că omul nu se mai întorcea. Azi mă întreb: visul acesta nu e cumva metafora scriitorului călătorind prin satul universal al receptării?
(99, noiembrie,12) Pe părintele Ioan l-am chemat pentru slujba Sfântului Maslu. Am vorbit îndelung înainte. Mă așteptam să văd un călugăr sexagenar și a venit un tânăr de 30 de ani, cu barba și înțelepciunea unui octogenar. Dumnezeu părea să-mi trimită în sfârșit duhovnicul pe care-l căutam de atâția ani. Dumnezeu te-a ales să suferi, măicuță, mi-a spus. Nu e o mândrie să te crezi ales?, l-am întrebat. O întrebare care stătea în mine de la 18 ani. A spus că alții ar vrea să sufere ca mine. A mai spus că am o cameră ca o chilie. Călugărița de la bloc. Mi-a aprins candela și am vorbit de mântuire și suferință. De ce mă lasă tocmai oamenii cei mai dragi?, l-am întrebat. După operație drama fizică s-a împletit cu cea psihică. Răspunsul a venit calm: "Ca să vezi, măicuță, ce relative sunt toate. Tu i-ai iubit și ei ți-au răstignit iubirea. Poartă-ți acum cununa de spini. Treaba ta e să te gândești la Împărăție, măicuță. Ce contează că mori la 30 sau la 40? Tu lupți, dar în toate e voia Domnului". Când a plecat, a spus: "Eu am plecat, Dumnezeu rămâne." La venire îmi spusese: "Eu am venit acum, Dumnezeu vine mai târziu." Când a venit a doua oară, a adus cu sine tot harul de preot, transformându-mi casa în biserică, prin slujba pe care a oficiat-o. După o nouă noapte de coșmar, camera a devenit altar. Și cu ajutorul lui Dumnezeu, am împlinit 30 de ani. Vârsta Mântuitorului, îmi spusese părintele Ioan. Nu credeam s-o apuc. C-o noapte înainte răul mă copleșise din nou. Vorbeam șoptit, sfârșită de stările de rău. Cuvintele îmi făceau rău. Îmi ardeau gâtul și gura. Am adormit mulțumind lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a dăruit în cei 30 de ani de viață.
Pe părintele Ioan l-am chemat la scurt timp, pentru Sfânta Împărtășanie, după spovedanie. Spovedania e o terapie necesară celor grav bolnavi. Mediatorul între mine și Bunul Dumnezeu mi-a zis: "Lui Dumnezeu îi plac luptătorii. Cine știe? Poate-ntr-o zi voi afla că aici Dumnezeu a făcut o minune, măicuță." Stătea în genunchi lângă patul meu și se ruga. Mâini trudite și ochi blânzi. I-am spus: "Fericiți, voi, ce vă rugați pentru lume departe de lume." Mi-a răspuns: "Călugăria e grea și subtilă, măicuță". La plecare n-a uitat să adauge: "Eu am plecat, Dumnezeu rămâne." El a plecat, senin. Dumnezeu a rămas.
(Fotografii din arhiva familiei)
