Momente de înlăcrimată emoție s-au petrecut, sâmbătă seara, în sala Cinematografului Unirea din Botoșani, după derularea spectacolului "Să nu ne răzbunați", o producție care iese din sfera strict teatrală și intră în spațiul documentar-istoric, în demersul de recuperare a memoriei dincolo de festivisme, de programe costisitor-pretențioase sau proiecte aruncate în statistici mai mult sau mai puțin realiste.

Actrița Silvia Răileanu a oferit unei săli aproape împietrite un parcurs prin cea mai dureroasă istorie a românilor de o parte și de alta a Prutului: cea a deportărilor în Siberia, o poveste care s-a bazat pe destinul cutremurător al Margaretei Cemârtan-Spânu, supraviețuitoare a Gulagului siberian, astăzi în vârstă de 77 de ani. 

Istoria Basarabiei sângerează. Dincolo de Prut, românii trăiesc în griul sărăciei și îi cinstesc încă pe cei care i-au ocupat, i-au cucerit și le-au nimicit neamul. Cu un președinte dodon care amenință să distrugă orice urmă de românism, orice adiere de unionism.

Povestea Margaretei Cemârtan-Spânu nu este singulară. Ea se așază într-un tablou al femeilor basarabene care au pătimit fără vină, dar care prin credință, dârzenie, demnitate și curaj au scris o pagină unică în istoria acestui popor. "Femeile basarabene au dus credința în Siberia și au adus-o înapoi", spune o altă supraviețuitoare.

Nu putem să nu ne amintim, în acest context, și de sacrificiul femeilor din Bucovina și pomenim aici doar de Anița Nandriș, de la care a rămas o altă carte mistuitoare de suflet, "20 de ani în Siberia". Scoasă în lume ca o mărturie a ororilor comise de sovietici, aşezată sub semnul cruntei autenticităţi, scrierea Aniţei Nandriş este o carte de istorie predată într-un alt sistem decât cel cu care suntem obişnuiţi. Paginile Aniţei par a fi scrierile unui soldat pe front. Mamă a trei băieţi, este despărţită de mama bolnavă şi de soţ (nu avea să-i mai revadă niciodată!) şi deportată împreună cu copiii în Siberia, dincolo de Cercul Polar, unde vreme de 20 de ani va duce o viaţă de umilinţe, de foame, de restricţii de tot felul. O luptă în care izbânda era a fiecărei zile câştigate, a fiecărei bucături de pâine furişată în mâna copiilor săi. Revenită în sat, găseşte casa ocupată şi, pentru a o putea răscumpăra, unul dintre fii se întoarce de bună voie în Siberia, câştigă banii şi astfel familia reuşeşte să înnoade viaţa ce fuse cu cea care va să vină.

CITEȘTE ȘI: "PSD pierde un om în Consiliul Local la Botoșani!"

Aceeași lecție de supraviețuire găsim în povestea Margaretei Cemârtan-Spânu, cu mențiunea că aici ororile sunt trăite de o copilă care abia trecuse de șase ani. 

Margareta Cemârtan-Spânu a oferit celor prezenți în sală, sâmbătă seara, cel mai dureros discurs. O fărâmă de femeie în fața unui imperiu. O inimă de basarabeancă, un suflet care a pătimit și a suferit, dar al cărei sacrificiu astăzi pare zadarnic. 

“Dragii mei frați români, să știți de la mine, cu o practică de 77 de ani, trecută prin atâtea chinuri, că ce au făcut băieții aceștia este formidabil, nu am cuvinte să spun. Mă închin până la pământ. 

De ce sunt foarte fericită că au ales tema aceasta? Acum tineretul nu știe ce a fost. Unii spun: doamna Cemârtan, oare nu cumva acestea sunt niște povești? Doamne ferește să treacă tineretul de astăzi prin așa povești! Noi nu am avut copilărie. Nu țin minte nici o joacă. Cât am trăit nu am avut timp să mă joc. Umblam prin păduri și prin mlaștini să caut de mâncare, să rezistăm. Bunica era bătrână. A ieșit de câteva ori să îmi arate ce plante sunt bune pentru medicină și pentru mâncare. Nu am văzut în cei 7 ani niciodată zahăr, nici o picătură de ulei. Dacă am rezistat să știți că asta e minunea Domnului. De tare ce s-a rugat bunica și m-a învățat și pe mine. Foarte mulți am îngropat acolo și într-adevăr i-au mâncat lupii. Majoritatea murea iarna, nu rezistau la ger de minus 40-50 de grade. Bărbații săpau groapa, mai ales moldovenii noștri, numai 50 de cm, ca să încapă sicriul, și astupau cu zăpadă și gheață. Dimineața găseau numai oasele roase și rupt sicriul tot. Jivinele o duceau greu, nu puteau vâna, și veneau pe urma oamenilor la cimitir, miroseau că e acolo un trup nou. Se băgau lupii și în case, în șoproane, rodeau deasupra acoperișul. (...)

Tatei îi spuneau că e dușman al poporului și că trebuie să se corecteze la muncă silnică. Și tata spunea: cum pot flămând să muncesc? Dar ce, ai venit aici la sanatoriu? Burghez ce ești!, îi spuneau.

Am plâns, m-a răscolit (spectacolul, nota red.), m-a dus din nou pe locurile acelea, prin zăpezile celea, prin greutăți de nemaivăzut. Nu am cuvinte să mulțumesc. Poți să numeri pe degete oamenii care își aduc aminte de deportări. Eu nu cunosc foarte mulți. Trei-patru dacă m-au sunat și mi-au spus că fac un teatru sau un film. Și majoritatea de aici, nu din Basarabia. 

Basarabia încă ne are de dușmani ai poporului. Am scris câteva cărți și m-am adresat la Ministerul Învățământului, ca să ia pentru școli și pentru biblioteci. Ce credeți că mi-au spus? "Nu putem lua că biografia dumneavoastră e neagră și să nu molipsim copiii cu așa temă". Deci îi feresc pe copii să nu știe. De aceea mă închin încă o dată!

Cred că tinerii de aici vor spune de la unul la altul și vor ști ce genocid și nelegiuiri au făcut bolșevicii distrugând pe Dumnezeu, izgonindu-l din sufletele oamenilor au devenit și ei ca jivinele. Vedeți ce se face la noi, în Basarabia. Dacă, Doamne ferește, sunt alegeri... înainte când se alegea un primar era cel mai curat, cel mai cinstit, cel mai gospodar. Acum se alege cel mai bandit și ucigaș!”

Vom reveni asupra spectacolului de sâmbătă seara, spectacol care a fost împlinit, cum aminteam la început, de prezența autoarei textului “Pasărea fără aripi”, text cuprins în volumul “Să nu ne răzbunați. Mărturii despre suferințele românilor din Basarabia”, alcătuit de Monahul Moise.

(Silvia Răileanu, în spectacolul "Să nu ne răzbunați")

Comania Culturală ARTelier
Să nu ne răzbunați
cu Silvia Raileanu, 
regie-scenografie: Mirela Nistor, Silvia Raileanu
adaptare text: jurnalistul Ionut Poclid
voce: Cezar Amitroaiei
montaj și procesare video Florin Petrosceac


Basarabia care ne doare

Ce se întâmplă astăzi în Basarabia istorică, cum se raportează basarabenii la istoria grea a pământului cucerit de bolșevici? Aveam să constatăm cu propriii ochi în urmă cu câțiva ani, în orășelul basarabean din coasta barajului de la Stânca-Costești. Blocuri care cască hulpav către puținii trecători ce taie din când în când drumul prin centrul orașului. O flămânzenie pe care ferestrele sparte o accentuează, iar lumina prăbușită în asfalt lipește de talpă orice încercare de a evada. Griul este în aer, în urmele de pași, în fiecare magazin unde liniștea încremenită păzește inutil o sărăcie pe care noi, românii, o mai păstrăm cu spaimă în memorie.

Printre blocuri, alei năpădite de buruieni înalte, stăpânind parcă ținutul cu o îndrăzneală semeață. Trotuarele au cedat și de sub pământ izbucnesc obraznic tot felul de ierburi, ici și acolo flori sălbatice fără culoare. În Costești, până și iarba pare gri, în umbra arzândă a unui soare care pare și el la fel de gri. La o fereastră, chipul unui prunc se răsucește brusc într-un nerv care tulbură lumina întregii străzi. Molfăie nervos un măr pe care într-un moment de neatenție îl prăbușește în afară, pe trotuarul năpădit de florile fără culoare. Nu plânge, nu strigă. Rămâne molfăind în cadrul ferestrei, ca un înger pierdut.

Strada care străbate orașul e pe sfârșite. La întoarcere, pe partea stângă, privirea se agață de un roșu aprins. În orășelul gri, în sfârșit, privirea se așază pe ceva viu. Pe o culoare. E un monument închinat ostașilor care au murit în luptele din 1941-1944. Stema roșie, sovietică, pare că arde aerul din jur. Lângă monument, așezate cu grijă, două-trei jerbe proaspete. Florile, roșii ca stema sovietică. În orașul gri, este singurul loc în care viul trăiește cu adevărat: pe un monument sovietic, "în cinstea eroilor morți în luptele de apărare".

Orașul pustiu rămâne în urmă, doborât de canicula cumplită a sfârșitului de iunie. 

În vamă, o femeie se apropie sfioasă. Vrea să meargă în România, are rude la Ștefănești, dar nu poate trece "la pas". Urcă în mașină, vameșii o cunosc, e de-a locului. Îmbujorată de caniculă, femeia dă drumul la vorbă imediat ce răcoarea aerului din mașină o înviorează.
"Sărăcie mare, pensii de nimic și tineri care pleacă unde văd cu ochii". În România pleacă? "Da, maică, în România, merg la studii, pentru că au apoi ușa deschisă spre Europa. Greu, maică, greu. Mergem la piață ca la expoziție, nici nu mai cumpărăm… Nu știu unde o să ajungem".

Tatăl ei a luptat în război, bunicul a fost deportat, au chinuit mult basarabenii, mult.

Păi cu jerbele proaspete din centrul orașului, la monument, cum e? "Eiii!", zice femeia semeț, "cum? Sunt pentru eroi, maică!" Ce eroi, că pe stemă văzurăm stema sovietică, iar dedesubt încrustați anii 1941-1944. "Păi au murit, săracii, maică, au luptat cu fasciștii!" Adică ziceți… cu ai noștri, românii! Femeia oprește privirea și buzele tăcute întreabă fără cuvinte: "Cum adică, cu românii?" Parcă pentru prima dată în viață, dincolo de albastrul spălăcit al ochilor se întâmplă ceva. Murmură încet. "Păi 1941-1944… Au venit, da, au venit românii, au trecut Prutul. Ostași, vă ordon, treceți Prutul! Da, maică, așa e. E monumentul ostașilor sovietici care au murit când românii au venit să elibereze Basarabia". Și tristețea femeii se face lacrimă în colțul ochiului. "Vezi, vezi, maică! Iaca așa trăim, de nu mai știm istoria neamului nost’. Mânca-i-ar…" și vocea se oprește brusc.

Revenim la cuvintele Monicăi Lovinescu, rostite pe marginea cărții "20 de ani în Siberia": ​"După o asemenea carte, orice complex de inferioritate a noastră ca români ar trebui să dispară". Adăugăm că, după asemenea povești de viață orice străduinţă a altor neamuri de a ne menţine într-un complex de inferioritate ar trebui să înceteze.