Îi urmăresc liniile tăiate delicat, aproape bizantin, pe chipul uscăţiv, schimnic, în culoarea palid-lămâi ce susţine adâncul privirii, fruntea aruncată spre înalt şi o limpezime a spiritului ce răzbate din fiecare unghi al vederii. Fost deţinut politic pentru "vina" de a-l fi cinstit, la Putna, pe Ştefan cel Mare. Arestat în tren, cu pistolul în coaste, închis, torturat, urmărit, marginalizat, interzis. Adulmecat, curtat apoi de comunişti, a rămas neclintit şi vertical pentru că, nu-i aşa, "prison oblige comme noblesse". A trecut pragul revoluționarilor ani 90 în aceeaşi ţinută demnă pe care a păstrat-o până astăzi şi care, pe zi ce trece, pare că se înalţă, se mântuie pe sine independent de timpul nou şi deseori prăpăstios pe care îl străbate.

Mărturia preţioasă din închisoare, ce aparţine unui alt botoşănean, Florin Constantin Pavlovici, ne arată că Alexandru Zub a fost și rămâne un om integru, un om de calitate și valoare impecabilă: "Suferind de plamani, Sandu Zub a facut parte un timp din brigada de inapti. Bolnavii nu ieseau la dig, insa de munca nu erau scutiti. Carau toata ziua cu spinarea lemne si caramizi de la debarcader sau dezghiocau seminte de sorg, o treaba mai nesuferita ca toate (...). Zub nu se plangea. Supunerea corpului fata de minte parea totala, in cazul sau. Nu-i era foame, nu-i era frig, oboseala nu-l dobora. Duhorile baracii nu-l atingeau si lasa impresia ca trateaza murdaria din jur ca pe un mediu aseptic. Putea fi suspectat ca se bucura chiar de luxul de a i se fi luat totul si de a fi fost nevoit sa umble imbracat in zdrente (...). Cand prietenii sai zaceau ca niste zdrente abandonate, mortificati dupa ziua de munca, Sandu Zub gasea energia necesara sa le repare o haina rupta sau sa le incropeasca din te miri ce pereche de manusi. Avea mana modelata de biblioteca, prin contactul permanent cu foile de carte; degetele lungi si nervoase invarteau acul improvizat, de parca ar fi tinut intre ele nu o sarma grosolana, ci pana de caligraf a unui copist din alte vremuri. Modestia, simplitatea si bucuria copilaroasa a inimii se armonizau cu taria de caracter. Pe masura ce i se accentua slabiciunea fizica, forta sa sufleteasca iradia. Trupul, unealta fragila si stravezie, i se transformase intr-un vehicul de unica folosinta: aceea de a-i purta, asemena unei monturi ieftine de inel, piatra pretioasa a intransigentei morale. Daca Securitatea l-ar fi ocolit si l-ar fi lasat liber, multi puscariasi ar fi fost privati de un tipar de comportament impecabil. In persoana discreta a lui Zub, moralitatea era singurul lucru lipsit de discretie". (Florin Constantin Pavlovici, TORTURA PE INTELESUL TUTUTOR", Editura Cartier, 2001)

În octombrie 2014, când a împlinit 80 de ani, academicianul Alexandru Zub a susținut la Botoșani un discurs care nu doar că a impresionat, dar a deschis conștiințe: "M-am născut într-o casă în care mă pregăteam să merg mai departe, asta era sintagma, "a merge mai departe" însemna să ieşi din sat şi să faci apoi ceva pentru slujirea satului. Asta s-a întâmplat pe fondul unei aşteptări care s-a conturat în familia mea. Naşa mea de botez mi-a pus un creion în mână, menindu-mă pesemne unei activităţi pentru scris, unei meserii care să însemne tocmai acest "mai departe". Sigur, am fost cumva cooptat de preotulul satului, pentru slujbele de vineri seară, de duminică, şi cu o anume menire care însemna şi o iniţiere oarecum în această tagmă. N-a fost să fie, dar se putea merge, imaginar, cu o evoluţie şi în acest sens.   

CITEȘTE ȘI: "PSD Botoșani: Investiții făcute de echipa PSD în sistemul educațional botoșăne..."

Există factori care au dus la situaţia pe care aţi avut bunătatea să o apreciați aici, astăzi. Evoluția aceasta obligă, până la urmă. Există un text frumos al lui Bălcescu din anii exilului, unde scrie: prison oblige comme noblesse, închisoarea obligă aşa cum o face nobleţea. Pentru Bălcescu închisoarea a fost o sursă de nobleţe, cred că şi pentru mine, într-o anumită măsură, fiindcă am profitat, da, o să vă mirați, am profitat de acel impas al biografiei mele pentru a rămâne mai ferm în opţiunile mele şi a spune NU acolo unde se putea spune mai greu.

E adevărat că mi s-a făcut ofertă ca să accept o anumită atitudine politică pentru a intra în corpul profesoral. Desigur, nu aveam aceeaşi aspiraţie... Credeam că trebuie să mă manifest pe un teren unde pot să le asigur urmaşilor libertatea. Mi-am păstrat această atitudine, am profitat de faptul că trecusem prin ani şi ani de închisoare".
 

Alexandru Zub s-a născut pe 12 octombrie 1934, în localitatea Vârfu Câmpului, județul Botoșani. Este unul dintre cei mai mari istorici români, membru corespondent al Academiei Române din 10 septembrie 1991 și membru titular din 2004.

Deoarece a organizat in 1957 o manifestare studențească, ce era considerată ilegală de către autorități, cu ocazia împlinirii a 500 de ani de la înscăunarea lui Ștefan cel Mare, a fost condamnat la zece ani închisoare politică (din care a executat șase).

După absolvirea Școlii Normale (Pedagogice) din Șendriceni - Dorohoi, a urmat cursurile Facultății de Istorie din Iași. În 1973 a devenit doctor în științe istorice. Din 1957 a lucrat în cercetare, initial în colectivul de istorie medie, apoi în cel de istorie modernă la Institutul de Istorie și Arheologie A. D. Xenopol din Iași.

Membru al Asociației Istoricilor Europeni, al Asociatiei Istoricilor Americani, al Societatii Internationale pentru studiul Timpului, al Comisiei Internationale de Istoriografie; cavaler al Ordinului Artelor si Literelor, conferit de guvernul francez. Din 2006, șeful sectiei istorice a Academiei Romane, succedandu-i lui Dan Berindei.

A făcut puscarie pentru că a vorbit românilor despre Ștefan cel Mare. Cu toate că a îndurat ani grei dupa gratii, Alexandru Zub nu a făcut pactul cu Securitatea, chiar dacă mulți intelectuali ai vremii au căzut în păcatul facil al colaborării.

Fratele Aristide Zub își amintește momentul în care părinții au primit vestea arestării fiului lor: "Părinţii au fost distruşi! Au început apoi o serie de controale inopinate. Veneau, căutau, scotoceau peste tot să găsească lucruri compromiţătoare, să aibă argumente pentru condamnarea fratelui Alexandru. Nu avea nici un motiv regimul să îl condamne, pentru că nu făcuse nimic. Fiind un student foarte bun, a fost unul dintre organizatorii sărbătoririi lui Ştefan cel Mare, la 500 de ani de la înscăunare".

Cei care l-au cunoscut vorbesc despre Alexandru Zub ca despre o fire aristocrată, calmă. A uimit peste măsură atitudinea fermă în faţa regimului comunist. Nu părea a fi un revoluţionar, un lider. Deși, dă mărturie profesorul Aristide Zub, "niște semne au fost"! "Da, au fost niște semne! Revenind la perioada în care erau ruşii în sat, a fost un semn al îndrăznelii şi al curajului. A venit un rus şi fratele Alexandru i-a strigat ceva pe limba lui, ca o înjurătură. Rusul a vrut atunci să-l împuşte, a avut noroc doar că a dat imediat colţul casei şi a scăpat. Era capabil să îl împuşte! Era un lider de mic, când era elev la şcoala primară, fiind talentat şi în domeniul muzicii, preotul îl îmbrăca în haine preoţeşti şi în fiecare duminică, la biserică, spunea Crezul. Era deja un elev care ieşise în evidenţă. Acel preot i-a descoperit capacităţile, l-a folosit în multe serbări. Construcţia bisericii s-a făcut în 1946 cu ajutorul programelor artistice pe care preotul le prezenta în sat şi în comunele învecinate, el fiind unul dintre membrii de bază ai formaţiilor. Era un foarte bun recitator. La Şendriceni, la Şcoala Normală, era de asemenea considerat cel mai bun elev, pentru că studia foarte mult. Mereu avea o foame de lectură, de a şti foarte mult. Citea noaptea sub pătură. În felul acesta a abolvit Şcoala Normală cu rezultate foarte bine, a intrat fără examen la Istorie, s-a impus ca un student foarte bun. Pentru toată familia, Alexandru a fost un model din toate punctele de vedere: şi ca seriozitate, şi ca atitudine şi comportament...".

Şi scena întoarcerii acasă, în sat, este una ce rămâne în memoria familiei greu încercate. Mai întâi, profesorul Alexandru Zub își amintește: "L-am văzut întâi pe tata, era în mijlocul ogrăzii, tăia lemne. Când m-a văzut intrând pe poartă a avut o ezitare, când m-a recunoscut mai întâi a scăpat toporul din mână, apoi a exclamat: Măăi, băiete! Am intrat în casă, mama lucra. Şi eu nu ştiam ce să-i spun. Exista o anumită jenă, o dorinţă a lor de a mă proteja, ştiau că nu trebuie să scormonească. O mentalitate ce ţine de filosofia omului simplu. M-au lăsat să spun doar cât am vrut să spun. Iar eu am spus foarte puţin. Discreţia intră în natura mea. Mi-am cultivat această discreţie".

Momentele evocate de academicianul Alexandru Zub capătă, în memoria afectivă a fratelui său, o însemnătate aparte. "Când a intrat acasă şi eu îmi amintesc. Era tuns scurt. Nu a vorbit prea mult, totdeauna a fost discret. Era slăbit... Dar nicidecum nu era imaginea unui om înfrânt! Nu! În ochi i se vedea voinţa. Nici nu a stat prea mult acasă, deşi părinţii l-au rugat să mai rămână. S-a dus la Iaşi, regreta că a trecut mult timp fără să fie la curent cu ce se întâmpla în domeniul culturii, rămăsese în afara bibliotecilor. Greu a ajuns de unde a plecat la Institutul Xenopol. Dar fiind foarte tenace a reuşit să se impună, deşi a fost ţinut la index până în 1989. Abia după 89 a fost făcut profesor universitar, deşi toţi ceilalţi profesori îl stimau în mod deosebit".

Prezent cu diferite ocazii pe meleagurile botosanene, in special in Varfu Campului, locul nașterii sale, Alexandru Zub transmite forța deceniilor de istorie asumată prin atitudinea demnă a scotocitorului între adevărurile lumii.