Serafim Grigoras este din 1990 până în prezent protosinghel la Catedrala Mitropolitană din Iaşi. A intrat în monahism în anul 1987 la Mănăstirea Putna. Originar din Eşanca (Darabani) este unul din ctitorii Mânăstirii Sfânta Treime din localitatea locală. 

Plecat din mijlocul nostru, în prezent, sunteţi preot protosinghel la Catedrala Mitropolitană din Iaşi. Vă rugăm să ne spuneţi câteva cuvinte despre începutul vieţii monahale. 

Am plecat din Eşanca, în anul 1987, la Mănăstirea Putna, având binecuvântarea părintelui Babula Dumitru, fost preot paroh la Biserica Sf. Nicolae, Darabani. Dumnezeu mi-a rânduit să cunosc şi să fiu povăţuit pe acest drum de părinţi vrednici de pomenire, precum Arhim. Iachint, fost stareţ al Mănăstirii Putna, Arhim. Ilie Cleopa, de la Mănăstirea Sihăstria, Ieroschim. Chesarie, de la Mănăstirea Putna. Dar cel care m-a crescut şi format în spiritul duhovniciei, încă de la vârsta de 15 ani, şi căruia îi datorez foarte multă recunoştinţă, este Prea Sfinţitul Calinic Botoşăneanul, spre care gândul meu se îndreaptă mereu cu recunoştinţă şi căruia îi mulţumesc în mod deosebit. Într-adevăr, din anul 1990 sunt preot slujitor la Catedrala Mitropolitană din Iaşi.


Cum vedeaţi Darabanii, locurile natale, oamenii, când aţi plecat pe drumul slujirii lui Dumnezeu şi cum le revedeţi acum, când vă întoarceţi aici ca monah?

Când alegi binecuvântata cale a monahismului, alegi ca nimic din această lume să nu mai faci pentru tine. Nu este uşor, dar străduinţa este una din preocupările de căpătâi ale monahului. Cu fiecare clipă, cu fiecare pas, monahul încearcă să concretizeze acest lucru. Pentru el viaţa de dincolo este o certitudine, îngerii, sfinţii sunt prezenţe fizice, nu un rod al imaginaţiei. Ei ni se alătură, mai ales când faptele noastre, alături de întreaga noastră viaţă, le punem în slujba lui Dumnezeu. Pe meleagurile natale, mă întorc, desigur, de fiecare dată, cu multă emoţie. Mă bucură de fiecare dată simplitatea semenilor, dragostea lor pentru Dumnezeu, pe care se străduiesc să o păstreze neştirbită, în pofida vremurilor pe care şi ei le traversează, împreună cu întreaga noastră societate contemporană. 


Aţi binecuvântat locurile natale şi oamenii din zonă cu o Mănăstire, cum aţi reuşit a vă antrena dorinţa şi efortul pentru a edifica acest monument care să întărească spiritualitatea locurilor?

Mănăstirea de la Eşanca este înainte de toate binecuvântarea lui Dumnezeu, rod al rugăciunii localnicilor, primite şi purtate către Tatăl, de către sfinţii protectori ai acestui sfânt locaş, Sfântul Serafim de Sarov şi sfânta Cuvioasa Paraschiva. Eu personal nu am făcut nimic! Este o ctitorie a credincioşilor, a oamenilor de bine, rugători care şi-au unit puterile pentru a aduce pe aceste meleaguri o oază a Luminii dumnezeieşti, spre mântuirea lor şi a noastră, a tuturor. 


Vremurile pe care le trăim ne transformă pe cei mai mulţi dintre noi în prizonierii unei vieţi de consum, în care materialul ne dictează principiile şi valorile. În ce măsură credeţi că nivelul de trai şi relaţiile economico-sociale afectează profunzimea credinţei locuitorilor din zona Darabani?

Consider că locuitorii Darabanilor sunt afectaţi sau impulsionaţi în aceeaşi măsură cu toţi locuitorii acestei ţări, şi nu numai, de consecinţele specifice fiecărei perioade pe care o traversează istoria. Într-adevăr, lumea contemporană este marcată de o sumă de tendinţe ideologice care au ca rezultat consolidarea unei societăţi de consum. Într-adevăr, ideologia confiscă şi distorsionează sensul profund al vieţii. Iar prin aceasta asistăm la o omorâre a vieţii şi la înlocuirea acesteia cu surogate de existenţă, uşor de accesat într-o societate înţeleasă ca o uriaşă piaţă de consum. Din păcate, în această situaţie, lumea devine un imens cimitir, chiar dacă acesta ni se prezintă ca fiind împodobit, strălucitor, în mod artificial.

Descentrarea lumii din relaţia ei firească cu Dumnezeul cel viu produce pierderea reperelor şi ancorarea în fantasme amăgitoare. Absenţa reperelor valorice determină o acută lipsă de sens, iar aundarea în acest plictis şi căutarea obsedată de împlinire prin consum, blochează întâlnirea cu viaţa. Se ajunge,  astfel, la o moarte spirituală. O societate de consum bazată pe dorinţa de câştig, pe exacerbarea poftelor, pe realizarea de nevoi artificiale este cadrul dezvoltării morţii spirituale trăite la nivel personal şi colectiv. Moartea este percepută ca un adversar care poate fi biruit prin ignorare. Ea există, cel mult, ca realitate pentru celălalt, niciodată pentru sine sau pentru cei apropiaţi.

De ce procedăm astfel? Pentru că moartea ne poate aduce aminte de deşertăciunea falselor idealuri şi proiecte cu care suntem amăgiţi. Acceptarea morţii şi depăşirea ei prin logica Învierii presupune îndrăzneala credinţei. Or, omul contemporan, învăţat să creadă că totul este aici şi acum, percepe moartea ca o absenţă. El rămâne prizonierul proiectelor imediate, cu aşteptări doar în existenţa prezentă. Cu greu îşi poate imagina idealuri dincolo de lumea prezentă care să-1 motiveze într-o atitudine cu deschidere spre veşnicie.
 

Cum se reaşează Biserica Ortodoxă în viaţa cetăţii, în noile condiţii ale globalizării şi europenizării?

Iisus Hristos spune foarte clar: "Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie" (Matei 16, 24). Omul care îşi încadrează existenţa într-o perspectivă a Tradiţiei nu mai resimte eşecul ca fiind ceva brutal şi zguduitor. El face parte din realitatea existenţei prezente care culminează cu moartea trăită ca trecere spre cele veşnice. Multe religii ale lumii, prin tot felul de ritualuri, inclusiv de iniţiere au încercat să îndepărteze teama de moarte, să-i pătrundă misterul. Creştinismul nu presupune doar înlăturarea fricii de moarte, ci şi biruinţa definitivă asupra ei şi mărturisirea plinătăţii Vieţii. Iar Hristos este această Viaţă, asta ne învaţă Biserica Ortodoxă. 

Experienţa creştină ne ajută să identificăm rostul profund al suferinţei în iconomia divină prin asumarea Crucii. Suferinţa este transfigurată prin taina Crucii şi asumarea ei conduce la împărtăşirea biruinţei Vieţii. Răbdarea trăită în suferinţă consolidează încrederea în Dumnezeu, depăşindu-se astfel autosuficienţa şi aroganţa încrederii exclusive în puterea lumească.

Omul duhovnicesc angajat cu seriozitate şi consecvenţă în dobândirea împărăţiei lui Dumnezeu va avea de înfruntat multe necazuri şi încercări în această lume. Însă toate aceste suferinţe nu pot fi suportul unei atitudini pesimiste sau fataliste, ci contextul în care poate fi exersată încrederea în împărtăşirea la biruinţa dobândită deja de Hristos. Mântuitorul ne spune foarte clar: "în lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi: eu am biruit lumea" (Ioan 16, 33). 

 

Mai avem câteva zile din Postul Mare. Ne pregătim cu emoţie pentru întâmpinarea Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În ce măsură credeţi că aceste momente deosebite pentru întreaga Ortodoxie mai reprezintă o legătură între dărăbănenii plecaţi pe meleaguri străine şi localitatea de baştină?

De când avem posibilitatea de a călători în străinătate şi mulţi dintre semenii noştri au ales să muncească acolo pentru a oferi celor dragi condiţii mai bune de viaţă, experienţa a demonstrat că sărbătorile, în general, Naşterea Domnului şi Învierea Sa – în mod special – constituie motive puternice pentru ca familiile să se reunească, păstrând astfel vie legătura de care pomeneaţi. Dumnezeu lucrează în cele mai nebănuite moduri, înlesnind dragostea între noi.


Citeste material complet pe darabaneni.ro