Alexandru Ioan Cuza, iar din 2000 activează ca voluntar pentru diferite asociaţii nonguvernamentale. În prezent, este voluntar al VSO International, iar din 1 octombrie participă la o misiune umanitară în Tajikistan.
Sunteţi născută la Darabani, localitate de care vă leagă multe amintiri, dar cu toate acestea oamenii de acolo ştiu foarte puţin despre d-voastră. Vă rugăm, pentru început, să reeditaţi pe cât posibil anii copilăriei pentru ca apoi să prezentaţi momentul de ruptură, în care aţi plecat din oraş.
Copilăria mea a fost ca a oricărui alt copil, cu diferenţa că provin dintr-o familie mare, cu încă 3 surori şi un frate, destul de săracă şi cu ceva probleme. A fost şi rău, deoarece, copil fiind, a trebuit să fac faţă prejudecăţilor celor din jurul meu (colegi, profesori, alţi dărăbăneni), şi bine, pentru că m-a "îndîrjit" să lupt pentru ceva mai bun. Cred că am fost o elevă destul de bună, un coleg fain pentru o parte din cei din clasa mea şi, mai mult decât orice, un cititor înrăit (până la finalul clasei a 4-a citisem toate cărţile din biblioteca şcolii). Am amintirile mele plăcute legate de viaţa de elev şi modul în care am comunicat cu unii profesori, şi amintiri neplăcute.
De exemplu, un moment special a fost examenul de intrare la facultate, când am luat prima, în ciuda faptului că nu am luat deloc meditaţii. A fost o adevărată sărbătoare pentru familia mea şi pentru prieteni. Însă, soţia unui profesor al surorii mele mi-a zis: "Te-a ajutat Dumnezeu să intri prima la facultate pentru că eşti un copil sărac. Fata mea a intrat cu plată pentru că noi avem bani". Scriind despre asta, realizez ce mult contează în viaţa unui copil sau adolescent să fie sprijinit de cei din jur. Şi acum, după 20 de ani, îmi amintesc exact spusele acelea.
"...Darabani înseamnă ceva pentru mine"
Revenind (întrebarea m-a făcut să intru într-o stare de vis), am citit mult, am participat la multe concursuri şcolare, am fost comandantă de detaşament până-n clasa a VIII-a, am luat bacul a 2-a şi m-am dus la facultate. Am citit, învăţat, jucat, ca orice copil "normal". Poate diferenţa a făcut-o faptul că am fost mereu foarte curioasă şi am vrut să ştiu din ce în ce mai mult, şi să citesc din ce în ce mai mult. Apoi realizezi că ştii foarte puţin, şi vrei să afli şi mai multe. Aşa am fost de când eram copil şi îmi place să cred că sunt şi acum la fel. Am plecat din Darabani la 18 ani şi am revenit în fiecare vacanţă de facultate. Cred că "ruptura" s-a produs când am plecat la Bucureşti, oraşul în care locuiesc din 1998. Însă, de fiecare dată când ajung aproape de Darabani, inima începe să îmi bată mai tare. Asta înseamnă că Darabani înseamnă ceva pentru mine.
Din câte se poate uşor deduce, aţi colindat prin foarte multe ţări, prin foarte multe locuri. A fost acesta un vis mai vechi al d-voastră sau conjunctura v-a dus pe alte meleaguri?
N-am călătorit în aşa multe ţări. Cel puţin, nu în afara Europei, pe care am colindat-o destul de mult. În Africa am fost doar în Tunisia. Tajikistan e prima mea experienţă asiatică şi pe termen lung (un an). Da, a fost un vis. Dintotdeauna mi-am dorit să văd locuri noi, să călătoresc peste tot în lume. N-am apucat, încă, decât să ajung în prea puţine locuri, dar sper la mai mult. A fost o combinaţie de conjuctură cu vis. Am călătorit destul de mult când am lucrat în ONG-uri, dar mi-am şi creat ocazii de a vedea locuri noi. În Europa e uşor de călătorit şi nu e scump. Te sui într-un avion low cost, stai câteva zile într-un hotel şi vezi Parisul. Sau Roma. Sau oricare alt oraş din Europa.
"Nimic nu se compară cu transpiraţia căţăratului pe munţi"
În care loc din lume nu aţi ajuns şi aţi dori cu tot dinadinsul să mergeţi, şi care ţări sau regiuni v-au impresionat cel mai mult, atât negativ cât şi pozitiv?
Vreau să merg în America Latină: Brazilia, Jamaica, Mexic. N-am ajuns încă, dar sper să ajung acolo. Pentru la anul, dacă sunt sănătoasă şi am ceva bani, îmi propun Australia şi Noua Zeelandă. Am prieteni care mă aşteaptă acolo. Ce mi-a plăcut cel mai mult? Barcelona. M-am plimbat mult prin oraş, pe jos, am ajuns pe străduţe mai puţin turistice, în care vezi cum trăiesc localnicii zi de zi. Ţi se umplu ochii de frumuseţe. Aproape că am plâns, atât de frumos e. Iubesc Austria, e superb să te plimbi zeci de kilometri de-a lungul Dunării, şi iubesc Roma pentru combinaţia de istorie şi nou... Îmi plac multe din oraşele în care am fost. Şi îmi plac munţii din România (cred că nimic nu se compară cu transpiraţia căţăratului pe munţi) şi Sfântu Gheorghe (din Deltă), unde Dunărea se varsă în mare.
Negativ? Nu am un loc aşa de negativ încât să-l menţionez. Cred că fiecare ţară are frumuseţea şi exotismul ei, indiferent de cât de urâtă pare la prima vedere. Înainte de a vizita Tunisia, prietena mea mi-a spus că e urâtă, săracă şi servicii super proaste. Am avut o experienţă total opusă celei descrise de ea. Mi-a plăcut mult. Nu ştiu, poate şi din cauză că nu sunt un turist obişnuit. Nu mă opresc doar la locurile vizitate de toată lumea, ci încerc să văd şi cartierele sau zonele mai periferice, care îţi spun despre un oraş altceva decât zona strict turistică. Normal, te enervează când chelnerii sau cei de la hotel vor să-ţi ia un preţ mai mare (nu doar în România), dar cred ca poţi rezolva rezonabil situaţii de genul asta, fără să denaturezi o ţară întreagă pentru asta. Inclusiv România.
"Conceptul de voluntariat începe să prindă rădăcini şi la noi, şi asta e bine"
De unde pasiunea aceasta pentru voluntariat, credeţi că acest gen de activitate poate duce la creşterea nivelului de civilizaţie de la noi?
Am aflat despre conceptul de "voluntariat" imediat după ce am început să lucrez în organizaţii nonprofit (1998-1999). Atunci am aflat că în multe organizaţii (mai ales în cele mici, locale) oamenii lucrează doar pentru că vor să schimbe ceva în bine. Fără bani, uneori chiar aducând bani de acasă. Schimbare în bine pentru copiii lor, pentru cei bolnavi, pentru cei mai în vârstă şi cu puţine resurse... Sunt multe cauze pentru care oamenii luptă, doar din dorinţa de a trăi într-o lume mai bună. Şi nu o fac pentru bani, oricât ar părea de imposibil, într-o lume condusă de valori materiale: bani, maşină "ca lumea, casă mare de arătat vecinilor".
Din 2000 încoace am tot făcut voluntariat. Pentru diverse cauze: adulţi cu probleme de sănătate mintală, am fost preşedintele unei organizaţii care activa în mediul rural, am militat pentru un Bucureşti mai bun...Pentru un an sunt voluntară în Tajikistan, lucrez cu 6 organizaţii locale pentru a le împărtăşi din experinţa pe care am acumulat-o vreme de 15 ani, şi pentru a le ajuta, atât cât mă pricep, să devină mai buni în munca lor. Mă consider o norocoasă, nu doar că dăruiesc ceva, ci şi pentru că primesc mult, şi am acumulat informaţii despre alte culturi, continente, religii. Nu ştiam aproape nimic despre Sufism, Rumi, ocupaţia sovietică din Asia, lipioshka (o turtiţă super gustoasă gătită aici), muzica şi dansul tajik. M-am îmbogăţit cu informaţii şi cu generozitatea oamenilor de aici.
Voluntarii sunt nişte visători incurabili, care îşi pun timpul, banii şi calităţile în slujba celorlalţi, a celor care au nevoie de ei. Şi, din păcate, uneori sunt priviţi ca nişte "proşti" (a mi se ierta cuvântul nepotrivit). Dar lor nu le pasă, şi asta e bine. Cred că România devine mai bună pentru că începe să se umple de visători din aceştia. În Bucureşti sunt din ce în ce mai mulţi, şi tineri şi mai în vârstă, nu suficient încă, dar cred în mai bine. Conceptul de voluntariat începe să prindă rădăcini şi la noi şi asta e bine.
"Voluntariatul e un semn de civilizaţie"
Dau un exemplu: când am lucrat în Habitat for Humanity, am avut pe şantierele de construcţii (Habitat construieşte case pentru familii nevoiaşe) oameni care au venit din toate ţările lumii. Şi-au plătit toate cheltuielile (pentru o săptămână), au donat bani şi au şi pus umărul la construcţia unei case. Asta pentru simplul motiv că vor să ofere celor mai puţin norocoşi câte ceva din bunăstarea lor. Ştii ce e mai interesat? Un studiu făcut acum 2 ani a arătat că donează (bani, timp) nu oamenii cei mai bogaţi, ci cei cu venituri medii, care s-au declarat "fericiţi". Acuma, e greu de definit fericirea, însă cred că e un cuvânt bun de asociat cu voluntariatul. Revenind, da, cred că voluntariatul e un semn de civilizaţie al unei ţări (a unei zone, comunităţi). Cred că poţi schimba soarta unei ţări cu voluntari, visători incurabili care îşi pun o parte din timp, bani şi calităţi în slujba unei cauze care nu-i priveşte doar pe ei, ci şi lumea în care trăiesc.
Ce amintire de acasă vă revine cel mai frecvent în minte când străbateți diferitele meridiane ale lumii?
Familia mea, surorile mele, fratele meu, mama și nepoata mea, Mara, care are un an. Ei nu sunt chiar o "amintire", dar când mă simt deprimată, mă uit la pozele lor şi-mi trece. Ştiu că, orice s-ar întâmpla, ei mă sprijină şi-mi dau puterea să trec peste cele rele şi să mă bucur de cele bune.
Cât de des veniţi acasă şi dacă v-a trecut prin gând ca peste ani să reveniţi la Darabani pentru totdeauna?
Foarte rar, o dată sau de două ori pe an. Nu, nu cred să revin în Darabani, ci sper să-mi petrec "bătrâneţea" pe malul oceanului, în Noua Zeelandă (nu, nu e o glumă).
"Primarul, servitorul celor care l-au ales"
Care credeţi că ar fi soluţiile pentru ieşirea oraşului nostru din izolarea economică şi culturală în care se află, şi ce sfaturi aveţi pentru mai marii urbei?
Vin foarte rar în Darabani, aşa că nu pot spune că ştiu ce se întâmplă în oraş (mai aflu ştiri de pe site şi de la fratele şi părinţii mei). Însă nu pot să nu văd că de la an la an oraşul arată tot mai prăfuit şi învechit, când ar trebui să se întâmple, de fapt, opusul. Ştiu că bugetele locale ale primăriilor, mai ales cele mai mici, cum e și Darabani, sunt sărace. Însă, ceea ce am învăţat în peste 15 ani de lucru, cu primării mai mari sau mai mici, e faptul că nu banii sunt problema, ci atitudinea administraţiei locale faţă de cetăţenii urbei. N-am să uit niciodată vizita într-un orăşel de lângă Budapesta, cu un nume imposibil (Sekeshveheshvar), unde am stat de vorbă cu primarul şi consilierii săi.
La numai 60 de km de Budapesta (şi avantaje şi dezavantaje), oraşul avea un parc industrial impresionant, un turism înfloritor (ne-am plimbat cu un trenuleţ colorat, de Hansel şi Gretel, prin centrul oraşului, apoi am vizitat biserica de pe coline) şi oameni care zâmbeau mereu. Primarul, un domn la 55-57 de ani, cu o engleză impecabilă (cum rar vezi la primarii noştri), ne-a povestit cum fusese ales pentru al doilea mandat. A început să lucreze din ce în ce mai mult în birou şi să-şi petreacă timpul cu treburi administrative, până într-o bună zi, când s-a produs o minirevoluţie în faţa Primăriei deoarece crescuseră taxele pentru parcări. În acel moment, primarul şi-a dat seama că nu mai ştie ce se întâmplă în urbea lui şi că, de fapt, acordând prea multă însemnătate conceptului de primara uitat că el este servitorul celor care l-au ales. La un moment dat a afirmat: "Sunt aici doar pentru că oamenii m-au ales, deci trebuie să-i servesc".
Nu cred că e uşor să fii primar sau consilier, mai ales că deseori jocurile politice (de cele mai multe ori murdare) împiedică un primar "de bine" să-şi facă treaba, oricât de mult şi-ar dori. Nu pot da sfaturi pînă ce nu voi fi în poziţia de edil al urbei. Însă, sunt 100% convinsă că dacă primăria s-ar deschide spre oameni cu onestitate, dacă funcţionarii publici ar primi şi pe cel mai sărac şi pe cel bogat cu aceeaşi bunăvoinţă şi dorinţă de a ajuta, lumea dărăbăneanului de rând ar fi mai bună. Şi poate s-ar implica mai mult şi mai des în viaţa urbei. Cât despre bani, am văzut primari cu un buget de 2 lei care au făcut minuni, şi-au luat oameni deştepţi (nu rude sau prieteni fără job) pe lângă ei, s-au sfătuit, au bătut şi la uşi închise şi deschise, au intrat pe geam când au fost daţi afară pe uşă, şi au reuşit să schimbe imaginea localităţii.
A, da, am un sfat. Am văzut pe site "Muzeul Jar". Cred că prin puțină implicare din partea edililor urbei, cu mult voluntariat pentru alergat după fonduri, inventariat şi clasificat obiectele, promovare, se poate crea acest muzeu. De la dl. Jar am luat monografia oraşului Darabani, acum vreo 13 ani, când mi-am scris lucrarea de Estetică despre biserica veche din Darabani. De acolo am aflat că biserica e o copie a Mănăstirii Curtea de Argeş. Mi-aduc aminte că dl. Jar mi-a pus multe întrebări "de ce-ţi trebuie?", "de ce despre biserică?"etc. Atunci n-am înţeles, dar acum ştiu că m-a întrebat doar pentru că iubirea lui pentru istoria oraşului e infinită.
Sursa: darabaneni.ro