MIHAELA NISTORICĂ
FOTO: holisterapia
Oriunde ai întoarce pagina, Mihaela Nistorică începe o poveste. Despre teatru și copilării, despre cutii mari și mici în care a depozitat ani de viață, despre oameni și iubiri. Chiar dacă nu mai locuiește în Botoșani, păstrează și poartă prin lume poveștile-tezaur. Între veniri și plecări pe drumul Botoșani-Brașov, am oprit-o într-o zi și am provocat-o la un taifas de primăvară târzie.
A copilărit în cartierele târgului și, dacă o întrebi astăzi despre Botoșanii anilor 70-80, înșiră fără să respire toate jocurile care ocupau, în vremea comunismului, fiecare alee, stradă, ascunziș. Se dărâmau case și în locul lor râdeau în soare macarale, se construiau blocuri noi, muncitorești. Pe Unirii se ridica Cinematograful. Peste drum, casa preotului se clătina de isprăvile copiilor din cartier. Noaptea, părinții pândeau cozile pentru lapte, carne, unt. Purtau după ei taburetele mai ceva ca buletinul! Ziua se mutau, cu tot cu taburete, la soare. În curtea lui Moșu’.
"La casa lui Moșu’, din fața Cinematografului Unirii, făceam cu copiii spectacole de teatru. Invitam vecinii de la blocuri, veneau cu taburetul. Erau învățați, pentru că pe aceleași taburete stăteau la rând la lapte, tot pe Unirii. Veneau vecinii să vadă spectacolul organizat de toți copiii din cartier. Făceam spectacole și cu păpuși, și fără păpuși. Apoi, când se construia Cinematograful Unirii… Era șantier, iar noi eram căutătorii de obiecte vechi. Voiam să facem un muzeu, căutam monede, cioburi de la cine știe ce ulcică, ne imaginam tot felul de aventuri ale istoriei. Plănuiam să le expunem pe catifea roșie, ca la muzeu. Bine, mai furam și din tuburile de plastic de pe șantier și jucam hoții și vardiștii...", povestește Mihaela Nistorică și mai că te aștepți să sară din fotoliu și să pornească într-o nouă aventură a jocului de demult.
Din copilăria în anii comunismului rămân și memorabilele defilări de la 23 august. Da, a bătut străzile cu steagul în mână. A salutat tribuna oficială și a învățat despre stema țării, cu grânele bogate și steaua roșie strălucitoare. Și cine ar putea uita, de pildă, țiganii care vindeau semințe cu cănițele acelea foarte, foarte mici? "Să nu uităm nici Cântarea României! Eu eram copil, mama era profesoară la Școala Populară de Artă și avea clasă de teatru, de actorie. Erau oameni în toată firea - și azi mă întâlnesc cu ei -care aveau serviciu, dar veneau și la Școala Populară să facă teatru. Se monta câte un spectacol. Jucam și eu, mergeam și la festivaluri, la Piatra Neamț, București. Nu exista aspectul de competiție la sânge, toată lumea cânta România…" (râde).
Primul rol pe scena mare: Băiețelul Bob!
Avea 7 ani când a urcat pe scena profesionistă a Teatrului de păpuși "Vasilache". În 1975. Primul rol a fost un băiețel, Bob, în "Aventurile unei vrăjitoare", regia lui Petru Valter, de la Bacău. "Un spectacol foarte interesant. Noi azi vedem peste tot mascote, capete mari, supradimensionate. În 75 era greu de văzut așa ceva. Eu eram băiețel, dar nu jucam cu fața mea, aveam pe cap un bostan din burete, cu ochi, gură… Păpușile celelalte, Vrăjitoarea și Vulpea, toate erau cu capetele foarte mari, din burete. Bostanul meu avea o băscuță de pionier. Și tot reparau la băscuță, dar au uitat că eu sunt sub mască și au început să bată cuie la băscuță".
Se repeta mereu, dimineață, după-amiază. Noaptea se făceau înregistrări, pentru că era liniște și nu erau studiouri de înregistrări antifonice, ca astăzi. Dar oamenii erau creativi, inteligenți, găseau soluții pentru orice. "Îmi aduc aminte de un spectacol realizat de Dan Frăticiu, de la Sibiu, Luceafărul. Luminile spectacolului le-a făcut din beculețe mici de frigider băgate în cutii de tablă de la conserve sau de ness. Și pe vremea aceea era foarte greu să găsești ness. A făcut luminile într-un mod inedit".
Revenirea pe scenă!
Cu Bob a fost la Sinaia, la un festival, unde a luat premiu cu spectacolul. Nu prea știa pe atunci ce înseamnă un premiu, dar a păstrat mulți ani în suflet acele clipe. "Apoi am mers la școală și nu mai puteam lipsi, deci nu am mai jucat. Dar la școală am jucat în toate trupele. Mai ales la brigadă eram cea mai bună, pentru că aveam vocea cea mai puternică. "Tare, Nistorică, tare! Replica asta i-o dăm lui Nistorică!", auzeam mereu Într-o brigadă aveam despre fratele meu o strofă: Gușu și cu Nistorică/ Dau cu gura fără frică".
A revenit în teatru când a terminat liceul, dar nu din pricină că ar fi avut timp liber, ci pentru că atunci a fost chemată din nou. "M-am gândit mult la acel moment al revenirii mele la teatru. Dar nimic nu e întâmplător. Era un spectacol montat de Liviu Steiciuc, de la Brașov. O colegă de la Teatrul Vasilache, Mihaela Ștempel, plecase cu fetița la un tratament. Rămăseseră fără un actor. I-au spus mamei să mă cheme repede, să se poată scoate premiera. Am intrat ușor în rol, tocmai pentru că jucasem până atunci în trupele școlare. Am jucat în acel spectacol, Păcălici și Tândăleț. Era 1987, iar rolul meu era de șoricel și alte mici personaje".
Din 1987 a rămas în teatru până în 2011, cu o perioadă care include și activitate de manager. "Cât am fost director adjunct am fost și pe scenă. Intram în spectacole, mergeam la repetiții. Apoi, când ieșeam din scenă mergeam la semnat hârtii".
Ani de scenă, roluri, oameni, întâmplări. Ce ar alege din poveștile trecutului? "Îmi place mult Motanul încălțat, ca rol, în regia Gabrielei Nistorică. Era un spectacol de marionete, cu fire, o montare prețioasă, complicată, chinuitoare chiar. Marioneta e foarte complexă îm mișcări. Dacă și regizorul cere foarte mult, ești solicitat, dar ești și creativ și automat îți pui toți neuronii la încercare. La marionetă e important locul unde pui firul, ca să îți dea mișcarea. Dacă tu, ca actor, nu știi să pui firul, unde pui ața ca să ridici genunchiul, sau să ridici piciorul la spate... Asta îți cerea ore întregi, după repetiții, ca să găsești locul potrivit. Noi marionete am învățat să construim de la celebra Dorina Tănăsescu, de la București, care a făcut stagiu de pregătire cu noi, la Botoșani".
Cum era Gabriela Nistorică, mama, ca regizor? "Foarte dură și foarte greu de suportat (râde). Cerea foarte mult, era foarte exigentă. Dar rezultatele… spectacole reușite, recunoscute. Cu Motanul încălțat am luat premiu de interpretare la Galați, și ea a luat premiu pentru regie".
"Tu, ca actor, faci parte din creația regizorului"
Un actor își slujește publicul, dar este mai întâi în slujba regizorului care are nevoie de un anume personaj, de un anume joc, de o interpretare care să se potrivească viziunii sale. Ce înseamnă asta pentru actor, cum se adaptează, cum reușește să se lase modelat de atâția și atâția vizionari-regizori?
"Fiecare spectacol montat cu un alt regizor este o lecție de dezvoltare personală, este o lecție de descoperire de sine. Pentru că regizorul este cel care îți cere să îți depășești niște limite de care tu nu ești mereu conștient că le ai. De asta vine el, regizorul. Te observă, îți vede potențialul. Fiecare regizor, cu posibilitățile lui, te scoate din tine și scoate un rol pe care tu nu credeai că ești capabil să îl faci. Desigur, tu, ca actor, studiezi conceptul, cine este personajul, ce face, cum reacționează. Tu faci într-un fel, dar regizorul vrea altfel, pentru că intervine viziunea lui. Spectacolul este viziunea lui, tu faci parte din creația regizorului. Dacă te-a distribuit înseamnă că el a văzut că tu poți face personajul așa cum așteaptă el. Lupta dintre ceea ce vrei sau vezi tu și ceea ce îți cere el. E fantastic momentul în care ieși în afară, în care reușești să faci ce îți spune, să ai încredere în regizor. Apoi spui: Eu sunt, eu am făcut așa ceva?!".
Însă compensația actorului vine din sală. Energia publicului. "La teatru eu sunt pe scenă, tu ești în sală, respirăm unul spre altul, avem contact vizual de multe ori. Se face schimbul de energie. Pe mine asta m-a fascinat. Iar pe copil nu îl păcălești, el trăiește acolo, în fața ta, cu adevărat".
Termini un spectacol, apoi o iei de la zero. Te dezvolți în viziunea altui regizor, a altui rol. "E altă experiență, da. Vine un alt regizor cu alt stil de lucru, cu alte metode. Cu alt gen de montare scenică. Unul vrea cu marionete cu fire, altul cu păpuși wayang, unul cu păpuși pe masă, altul măști. Sau pe viu. Textul pornește de la o poveste, regizorul vede apoi spectacolul, așază piesele. Oamenii înainte erau mai răbdători. Țin minte cum stăteau noaptea să facă niște lumini superbe pentru orizont… Făceau apusul, răsăritul, tunetul, fulgerul… Un orizont albastru colorat. Nu erau filtre atunci, dar oamenii inventau. Noi nu aveam tehnologia altor țări, dar făceam lucruri extraordinare".
În povestea cu teatrul de păpuși, publicul face parte din spectacol. Cu greu poți să delimitezi, să tragi o linie între scenă și sală. Publicul interacționează, are reacții rapide și spontane… Desigur, nu a fost mereu așa. "Când eram eu mică, spectacolul se juca la paravan. Acțiunea se petrecea de la paravan în sus, adică deasupra capului meu, ca actor. Păpușile își făceau mișcarea lor, se petrecea povestea. Copiii reacționau: țipau, se bucurau, se speriau, se bucurau, aplaudau, țineau cu un personaj sau cu celălalt. Dar nu puteau veni din sală, erau păpușile foarte sus. Ei nici nu își imaginau că acele păpuși sunt mânuite de cineva. Pentru mine, când eram mică și mergeam la teatru, acele păpuși erau adevărate, eu nu vedeam omul din spate. Astăzi vedeam și actorul pe scenă, cumva s-a dat jos bariera aceasta dintre public și scenă. La sfârșit, când ieșeau actorii în fața paravanului și făceau reverența la public, te uitai de unde au ieșit acești oameni și de ce au venit ei în față, că nu ne interesează prezența lor. Dar la unele spectacole ieșeau actorii cu păpușile în mână. Și atunci era interesant. Pentru că ieșeau niște oameni mari care se jucau cu niște păpuși mici. Apăreau la paravan și făceau reverența. Da, uneori se termina și magia".
Alt fapt extraordinar, la teatrul pentru copii, este că se împrospătează la 3-4 ani publicul. Copiii din 1987 erau foarte diferiți de cei din 2000, de pildă. "În anii 90 eu eram mamă, copilul meu era în sală. Eu am crescut făcând spectacole pentru copilul meu. Copiii erau mai timizi atunci. Atât aveau, teatrul de păpuși, nu prea erau desene animate – abia-abia. Nu vorbim de tablete, de spații de joacă amenajate ca acum. Dar aveau alte mijloace de creație. Ca public de teatru, erau foarte interesați, doriți, des veneau la teatru. Veneau organizat, cu școala. Dar nu prea mai veneau cu părinții. Școala și grădinița făceau toată treaba. Organizau grupurile și vreneau în timpul săptămânii. La spectacolele libere, de duminică, nu veneau". O altă generație: tanti Gabi, actriță, o perioadă scurtă director, Mihaela Nistorică, actriță și apoi director adjunct. Este și asta o poveste a generațiilor.
Astăzi, însă, părinții vin duminica la teatru cu copiii lor. Pentru ca acest lucru să se schimbe a fost nevoie de implicare, de proiecte anume concentrate pe aceste aspecte ale organizării. "Da, a fost proiectul meu, mi l-am dorit mult, am luptat pentru el și mă bucur că funcționează și azi. Și anume părinții și copiii să vină împreună la teatru. Să stea părintele cu copilul și să îi vadă reacțiile, dacă îi este frică, dacă se bucură. E un moment unic, se întâmplă în acum, este legătura dintre părinte și copil… Să discute, să vorbească, să schimbe păreri. Mama mea a prins generații care veneau la teatru, o vedeau pe tanti Gabi pe scenă, apoi au crescut și au venit cu copiii lor la spectacol".
Din anii de la Teatrul Vasilache rămân amintiri frumoase, momente unice pentru orice actor. "Îmi aduc aminte cum am lucrat cu Ion Sapdaru, cu Vica Bucun, cu Ion Mânzatu, Liviu Steiciuc, Valentin Dobrescu".
Când atingi marginile cutiei...
Povestea care încheie acest drum despre teatru este o poveste despre nevoia de a depăși marginile cutiei. Despre nevoia de a sparge granițele și de a ieși din sistem. După Teatrul Vasilache a urmat un spectacol în "regie" proprie: La Nistorică.
"La Nistorică a început când am terminat ce aveam de făcut la teatru. Ajunsesem la o limită. Mi-am dat seama că acolo nu e jucăria mea, că oricât aș iubi-o și oricât mi-aș dori să fac, nu era jucăria mea. Atât este sistemul, ca orice sistem din România. Atâta este programul de lucru, atâta este salarizarea, acestea sunt atribuțiile din fișa postului. Și rezultă o cutie cu marginile ei: poți să faci doar atât. Sigur, poți să faci mai puțin, dar poți să și atingi marginile cutiei. Iar eu când am ajuns marginile cutiei, când am simțit că repet niște lucruri și mai mult nu se mai poate face, solicitam prea mult și financiar… Cauți altă cutie. Am luat cutiuța din spate de la Tratoria, două magazine, am spart peretele dintre ele, am făcut o sală cu scenă, cu scaune, și mi-am făcut scena mea. După mult timp am pus și cortină, reflectoare, am cumpărat microfoane, stație, boxe. Și am început să fac bani din talent. Nu a fost ușor. La Nistorică este o poveste care a durat șase ani".
6 ani a durat viața în cutia "La Nistorică". Pentru că a atins și marginile ei. Ce nu a mai încăput acolo? "Ceea ce fac acum, asta nu a încăput în cutia La Nistorică. Dezvoltare personală pentru copii. Asta sună poate prea mult sau ciudat sau neasemănător cu ce am făcut până acum. Dar veneau copiii la cursurile de teatru și se transformau, se schimbau vizibil. Își depășeau limitele. Încet, am început să am copii care veneau la cursurile de teatru tocmai pentru că asta îi determina să își depășească limitele, să iasă din propriile cutii și să devină mai creativi, mai conștienți de ei înșiși".
Îngerii Alexandrei
Există în viața unui jurnalist momente de grație, acele clipe în care îngerii hălăduiesc lumește. În urmă cu opt ani, publicația noastră inițiase o campanie umanitară pentru a ajuta un botoșănean să ajungă în Italia, pentru o operație care avea să îi salveze viața, după ani și ani de chin, tratamente, durere, suferință. Acel om avea o fetiță de 13 ani. Un copil fără copilărie, un suflet care de 8 ani trăia drama tatălui: spitale, urgențe, ambulanțe în miez de noapte. Renunțări la dulciuri, cărți, caiete, jucării în favoarea tratamentelor. Campania a reușit, banii s-au strâns și mama copilei a plecat în Italia. Urma operația. Copila a rămas în grija unei rude, în Botoșani. Doar că aici, acasă, începea o altă campanie. Îngerii Alexandrei. Timp de o lună de zile, micii spectatori de la Teatrul Vasilache, prin vocea Mihaelei Nistorică, aflau duminica povestea Alexandrei. Înainte de Crăciun, copiii și părinții au fost invitați să vină la teatru cu un cadou cât de mic pentru copila de 13 ani. Totul a fost transmis în direct, astfel că părinții Alexandrei din Italia au privit ce se petrecea la Botoșani. Miracolul acelei întâmplări a rămas vreme îndelungată în sufletele tuturor, mari și mici. Povestea o puteți citi aici.
Nu pot să scriu despre Mihaela Nistorică fără să mă întorc la povestea din urmă cu 8 ani. Pentru că, dintre toate poveștile din anii ce au fost sau aveau să vină, cea din 2009 rămâne în lumina faptelor un reper, o bucurie, o înălțare. 
