67 de ani s-au scurs de când, la jumătatea secolului trecut, în Botoșani se împrimăvăra cu un copil Viorica, femeie frumoasă și bună ca pâinea lui Dumnezeu. Era 1 martie 1950, ora 8 dimineața. Pruncul a țâșnit în lume fără să mai lase părinților răgaz de înțelegeri, patalamale și alte ștampile care le spun oamenilor cum și de ce, până când sau ce-ar fi dacă... "Am fost copil din flori", spune fără patimă și cu oarece nostalgie artistul Marcel Mănăstireanu. Fiul unei mame care a știut să iubească, să îndure, să aștepte.

CITEȘTE ȘI: "Calendar ortodox, 5 noiembrie: Sfinţii Mucenici Galaction şi Epistimia"

Viorica nu i-a fost numai lui Marcel mamă. Își amintește artistul cu duioșie cum, peste ani, prin Centrul Vechi li se întâmpla să se oprească vreun om și să spună cu dragoste: "Sărut mâna, mamă!" Uneori primea și o ciocolată. Erau dintre năpăstuiții care demult, la casa de copii fiind, primeau de la Mama Viorica, pe ascuns, câte un leu cu care își cumpărau gogoși, o savarină sau mergeau la film. Deși săracă, Mama Viorica știa să le pitească mereu un bănuț. Cu tăcută dragoste.


Botoșani-Bicaz-Botoșani. De la ordonanță la ușă, la sărăcia de pe maidan!

Primii doi ai vieții i-a petrecut la Bicaz. "Am fost un copil iubit, chiar dacă mă mai necăjeau copiii uneori. Tata nu a mai avut timp să se căsătorească cu mama. Vreo doi ani după ce m-am născut am stat la Bicaz, unde se construia hidrocentrala. De acolo tata a plecat la Onești, începea industrializarea țării! La Bicaz o dusesem bine, el era un fel de inspector, aveam ordonanță care ne făcea piața. Când am revenit aici, la Botoșani, într-o sărăcie…".

La Botoșani a copilărit pe maidanul orașului, unde astăzi se află Parcul Tineretului. Nu uită viața de târg, cu sărbători și oameni vrednici. "Acolo se făcea troc, aduceau cei din zona muntoasă șindrilă, lemn, și luau de la noi cereale, grâu. Șirul de case care înconjura maidanul se numea Piața Obor", își amintește Marcel Mănăstireanu.

Orașul era împărțit pe mahalale care purtau denumiri după biserici: mahalaua Duminica Mare, mahalaua Sf. Nicolae. Iarna venea cu sărbătorile ei, dar și cu bătăile dintre flăcăi, totdeauna iscate de la fete. "Din cauza bătăilor, o perioadă, unii dintr-o mahala nu mai aveau ce căuta prin Centrul Vechi, unde era locul de promenadă". Cu toate acestea, Botoșaniul era la vremea aceea un oraș aproape modern. Cu Centrul Vechi de o strălucire aparte, locul de promenadă al tuturor, cu mahalalele ca niște sateliți în jurul centrului.

Viața pe maidan poate fi ușor derulată ca un scenariu de film. Îi revin în memorie căruțașii veniți de aproape sau de departe să vândă cai, "așa cai cum nu am mai văzut de atunci!". Tot pe maidanul acela uriaș făceau ore de conducere cei de la mecanica agricolă. "Veneau cu câte un steag, conduceau și cântau cântece patriotice".

Ochii de azi ierarhizează modelele de sărăcie ale trecutului. Dar ochii copilului știau doar să se bucure și aproape nimic nu reușea să tulbure frumusețea vieții. Nu aveau bani, dar la fiecare casă grădinile se făleau cu roadele sănătoase. Pâinea, care mai târziu începuse a se da pe cartelă, se ungea cu ulei nerafinat și se amesteca în burțile pruncilor cu castraveții fragezi și zemoși. Ce le trebuia mai mult?!

Arta de pe drumul mahalalei. Max Weber, Vasilache și Mărioara

Pe maidan era locul de joacă al copiilor de evrei, greci, lipoveni, chiar și o familie de unguri. "Jucam fotbal cu mingi din cârpă".  Tot pe atunci a frământat copilul Marcel primul boț de argilă. Pentru că puține străzi erau pietruite, când ploua, pământul negru se mătura și ieșea la suprafață argila. "Erau foarte mulți artiști în perioada copilăriei mele. Noi, copiii, luam argila aceea, o frământam și făceam fel de fel de figurine. Nu eram eu cel mai talentat, erau fete, băieți de vârsta mea care modelau. Nu era unul care să nu modeleze! Mie îmi plăcea în perioada aceea să fac mașini, care erau și foarte rare. Apăreau camioane pe maidan și noi ne adunam, miroseam la toba de eșapament – nu ne dădeam seama că e toxic, trăgeam cu nasul acolo! – iar eu când descopeream o piesă nouă gata, o adăugam la modelul meu. Aveam 5-6 ani. Așa am început. Apoi, mai târziu, a apărut și plastilina. Dar cum noi eram toți săraci...".

În anii 50-60, Botoșanii fremătau de cultură. Pe 1 mai 1953 se înființa Teatrul de Păpuși, cu denumirea Cravata Roșie, iar pe 1 septembrie lua ființă și Filarmonica, ambele sub oblăduirea lui Max Weber. Acolo, pe maidan, i-a văzut prima dată pe Vasilache și Mărioara, păpușile care iscau hohote de râs, atât de îndrăgite de târgoveți încât, peste vreo 20 de ani, Teatrul de Păpuși avea să primească numele Vasilache. Marcel Mănăstireanu își amintește mai ales de acel domn înalt, distins, "cum numai în Armată Română vedeai!", Max Weber. Îl zărea mai ales când, la moartea vreunui bogătaș din târg, el dirija orchestra care mergea în fața convoiului.
 
Venind spre Centru, continuă Marcel Mănăstireanu povestea copilăriei, dădeai de niște ulițe, pe lângă Uspenia, unde stăteau meseriașii. Potcovari, cei care făceau cazane și bălii, fel de fel de sticlari, lumânărari, cojocari. Meseriași adevărați! Spre Uspenia, un chioșc nu prea caracteristic Botoșanilor, cu presă. Unde găseai ziare, reviste, colecții la un leu, cu SF-uri.

Prima Volgă la casa Vioricăi. Primul profesor!

Argila din mahala nu i-a dat pace! Când s-a făcut mai măricel, a găsit undeva, la Casa Pionierilor, un profesor care știa să îi provoace, să îi scotocească mintea și talentul. Aurelian Donisă. Într-o zi, aplecat asupra unei lucrări, avea să se petreacă prima întâmplare demnă de un viitor artist. "Eu voiam neapărat să fac un Eminescu și munceam acolo, în atelier. Într-o zi vine o femeie cu guler de blană, din București. Afară parcase o Volgă, mașină rusească mare. A intrat femeia în atelier. Făcea un reportaj și întreba de vreun copil talentat. Profesorul i-a arătat spre mine. Nu știam cum să mă ascund de rușine. S-a apropiat de mine. Vorbea frumos, mi-a făcut poze. Am prins un moment, mi-am cerut voie până afară…".

A ieșit din atelierul Casei Pionierilor și a luat-o la sănătoasa. I-au sfârâit picioarele până acasă, în maidan, a trântit poarta și nu s-a oprit decât în grădină, pitit să nu cumva să dea peste el doamna cu guler de blană și cu mașina ei rusească mare.

Nu a trecut mult și s-a auzit în mahala huruitul unei mașini. "A venit după mine. A intrat Volga aceea pe strada mea. Toți vecinii ieșeau la poartă: Uite, a tras la Viorica! S-a dat jos profesorul". 

Aurelian Donisă, un excelent artist, fusese coleg cu Corneliu Baba, se pricepea de minune să dibuiască talentul, mai ales în copiii săraci ai mahalalelor. Pe cei mai talentați îi chema acasă la el, unde nu se vorbea decât despre artă. Despre Michelangelo, Picasso, Leonardo da Vinci… "Vine profesorul, m-a căutat prin grădină. Eu nu și nu, nu mă întorc! Hai, măi, că am cumpărat savarine! Așa ne ademenea ca să mergem și la atelier. Hai, că am cumpărat savarine. Când am auzit de savarine am ciulit urechile! Tare bune erau! Așa am apărut în Scânteia Tineretului, cu poza mea, cu Eminescul meu care, culmea pentru vârsta mea de atunci, chiar semăna! Scria dedesubt: Un viitor sculptor de talent – poate! – deocamdată elev care își face ucenicia la Casa Pionierului, la atelierul profesorului Aurelian Donisă".


(Alături de criticul de artă Valentin Ciucă, la decernarea Titlului de Cetățean de Onoare - 2014)

Profesorul Donisă începuse să se ocupe strașnic de el. Acasă la el chema numai pe cine voia. "Ne punea la treabă, chestii de meserie. Nu toți sunt buni de profesori. El nu s-a realizat ca pictor, dar a fost un profesor excepțional. Nu a existat să nu îl chem, mai târziu, la vernisaj. De la profesorul Donisă am învățat să fac clătite, am învățat să îl ascult cu atenție pe Beethoven. Îi plăcea muzica simfonică, ne învăța să închidem ochii când ascultăm ceva, să ne imaginăm, ne spunea că muzica este o transpunere a vieții noastre de zi cu zi…".

Nu împlinise 20 de ani când începuse să publice în Clopotul. Redacția ziarului Clopotul era în Centrul Vechi. "Am făcut 10 desene de grafică, moderne la vremea aceea. Era o pagină culturală la ziar. Mă duc, Mocanu Agrippa se ocupa de arte plastice. Le-a publicat. Dacă nu am cumpărat vreo 20 de ziare când a apărut! În fiecare zi ieșeam cu câte un ziar în mână, alături de blocul de desen".

Toată ziua era la Galeriile de artă ale Muzeului Județean, o săliță micuță, într-o clădire veche. "Era acolo un om admirabil, Alexandru Pleșca. Într-o zi mi-a spus: Măi băiete, nimeni nu se mai uită la tablourile din galerie ca tine! Ia să aduci niște lucrări. I-am dus un autoportret al meu, cu Colea Bădărău, l-am adus și pe Pastramagiu. Bătrânul Pleșca vede autoportretul meu, aveam barbă pe atunci, conturul capului, restul ca și cum ar fi fost agățat de niște fire care ies din tablou. Vă deschid o expoziție, ne-a spus. Înainte să plec în armată, în octombrie 70 am plecat, am deschis o expoziție. Păstrez și acum afișul!"


A doua Volgă!

A plecat în armată. La București, la pompieri. Avea 20 de ani. "Era de instrucție acolo, dar eu desenam mereu, până m-a văzut un maior. Îți dăm o cămăruță, mi-a spus. Făceam bani și acolo, pentru că vindeam lucrări". S-a dus vestea și, într-o zi, la poarta unității militare a parcat o mașină Volga. Soldatul Mănăstireanu era chemat la Grupul de Pompieri. "Era un departament ce se ocupa cu afișe care se duceau în toată țara, despre pericolele de incendiu. Trebuia să le facă cineva, apoi erau duse la Casa Scânteii. Au apărut aceste afișe după desenele mele, primeam bani, 700 de lei, aveam atelierul meu".

A primit delegație să umble prin oraș. "Dar pe umăr nu ai nimic? De mâine ești fruntaș. Apoi după o vreme iar s-au uitat. Cum, numai una pe umăr? Hai, ești caporal. Ne dădea câte un plic cu 750 lei. Salariile erau foarte mici atunci, suma primită era enormă pentru noi. Vedeam Bucureștiul tot, expozițiile. Umblam prin atelierele unor mari artiști plastici. Așa am intrat în atelierul Gabrielei Manole Adoc… Atelierul lui Alexandru Ghiorghiță, care era căsătorit cu Georgeta Caragiu, sora lui Toma Caragiu. Mă împrietenisem cu mulți, căscam gura peste tot, prin toate muzeele, unde am prins niște expoziții și niște retrospective extraordinare!".

Întors acasă, la Botoșani, în preajma lui Alexandru Pleșca, avea parte de un alt festin artistic. Bătrânul Pleșca pleca la București să aducă lucrări pentru expoziții. "Mergeam cu el, îmi făceam un pachețel cu mâncare pentru trei zile. Am ajuns cu el în atelierul lui Piliuță și la mulți artiști plastici. Te primeau cu o sfială și o modestie pe care eu atunci nu o înțelegeam. Ce Dumnezeu, ziceam, acesta este atât de mare, se știe de el, și totuși era atât de modest! Am învățat să rumeg tot ce aflu, pentru că nu e de ajuns să citești o carte… Nu îl scăpam din ochi pe bătrânul Pleșca, nu numai la București. Participam la toate expozițiile".



Primul bust al lui Eminescu l-a lucrat la începutul anilor 80 și avea să ajungă în Darabani, dezvelit în iunie 1983. "Am intrat într-o zi la el în atelier și l-am găsit lucrând la un bust. Era o comandă. Mi-a plăcut așa mult că i-am spus: Îl vreau la Darabani! Am stabilit pe loc un termen, un preț, am vorbit la Darabani. La dezvelirea bustului a venit actorul Stelian Preda și a recitat. La sugestia mea, primarul de atunci a plantat doi tei, care astăzi sunt falnici lângă statuie. Mie mi se pare o lucrare reușită pentru că transmite acea sensibilitate a poetului și privirea sa deasupra vremelniciei…", își amintește astăzi poetul dărăbănean Victor Teișanu aventura primului Eminescu ce poartă semnătura lui Marcel Mănăstireanu.


Sculptor pe viață!

Într-o zi, în 1993, a decis că drumul lui înseamnă sculptura. "Era la Zilele Eminescu. După ce am luat cuvântul și eu la urmă, mi-am zis: Mănăstireanu, tu nu mai faci expoziții de pictură! Te retragi în atelier și lucrezi. Așa am făcut". Nu știa nimeni ce face. "Cred că s-a lăsat Mănăstireanu!", ziceau unii.

A făcut bustul lui Mihai Eminescu din Odesa, Ucraina, cu sprijinul financiar al Primăriei din Botoșani. Lucrarea a fost transportată la Odesa în 2003, dar a stat în consulat până în 2011! Într-o zi a intrat în atelierul său un om de afaceri din Basarabia, care a cerut un Ștefan cel Mare. O lucrare măreață, cu o înălțime de 2,85 m, pe un soclu de 3 m. A fost inaugurat în 2006, la Edineț.  

"În Basarabia m-am întâlnit la aceeași masă cu Grigore Vieru. Nu știam că mai târziu aveam să îi fac un bust, după moarte. Soția lui a venit la mine în atelier". Bustul lui Grigore Vieru, realizat din piatră, avea să fie dezvelit pe 14 februarie 2010, în orașul Strășeni din Republica Moldova, cu ocazia împlinirii a 75 de ani de la nașterea poetului. Peste numai un an, făcea și bustul lui Adrian Păunescu, dezvelit pe 18 decembrie 2010, în comuna Dumbrăveni, în centrul comunei, alături de bustul lui Mihai Eminescu. E prima lucrare din țară care îl reprezintă pe Păunescu… A lucrat și efigia lui Ciprian Porumbescu, basorelief în profil, amplasat pe fațada Societății Culturale “Mihai Eminescu” din Cernăuți. Nu uităm, mai aproape de noi, bustul Patriarhului Teoctist, dezvelit în 7 februarie 2009 în fața Bisericii "Nașterea Maicii Domnului" din satul Victoria din județul Botoșani. Nici Rotonda personalităților din Parcul Mihai Eminescu din Botoșani, cu cele 15 lucrări reprezentând scriitori, istorici, botaniști sau pictori, botoșăneni la origine, printre care Mihai Eminescu, George Enescu, Nicolae Iorga, Ștefan Luchian.

Al treilea profesor: Lucian Valea

Marcel Mănăstireanu nu a urmat o facultate, dar a avut profesori care i-au predat cele mai prețioase cursuri. De la Aurelian Donisă și Alexandru Pleșca, ajungem la Lucian Valea. Boema târgului cu poeți, pictori, artiști. "Mergeam la o bere, la o plăcintă cu mere, cu cartofi. Noi cumpăram România literară, Contemporanul, Luceafărul, Steaua ca să ne informăm, pentru ca atunci când veneam la discuții cu dânsul nu cumva să nu fim puși la punct. Era foarte riguros. Dacă nu știai, mai bine tăceai din gură decât să spui ceva! Dar am observat un lucru: cât de informați ni se părea nouă că suntem citind ziarele literare, el parcă vorbea despre altceva! Doar aceleași ziare citeam, dar el venea mai informat decât noi. Apoi ne-am dat seama că el rumega… El nu avea numai informații, el ne vorbea cu cuvintele lui, și avea mereu cuvintele la îndemână! Făcea întâlniri și pentru copii, mai mergeam pe la Darabani, pe la Victor Teișanu, un poet foarte talentat". Lucian Valea a scris despre două dintre expozițiile lui și păstrează și azi, la loc de cinste, manuscrisele.

"Am iubit școala, am citit mult, dar uite că nu e de ajuns. Mi-ar fi plăcut să fiu și profesor, din cauză că nu am continuat studiile nu am putut", spune cu amar în glas. Dar a făcut cea mai lungă facultate și a avut cei mai buni profesori: Aurelian Donisă, Alexandru Pleșca și Lucian Valea. "L-aș adăuga și pe Mocanu Agripa, chiar dacă mai târziu a plecat din Botoșani… Am fost prezent mereu cu desene în ziar, printre poezii".

La 67 de ani, Marcel Mănăstireanu mai frământă povești, amintiri, scoate la iveală regrete și se mai poticnește în neputințe. Dar fără înverșunare. Din când în când, ochii se leagănă în vreo lacrimă. Atunci e vorba, neapărat, de femei. Ori de mama căreia nu îi mai poate întoarce bucuriile. Ori de prima soție, pe care a iubit-o enorm și care i-a dăruit băiatul, pe Manuel, un artist de excepție. Ba de actuala soție, față de care simte o duioasă recunoștință.   

"Pentru că ducem o discuție aici m-am confesat azi, dar eu mereu am lăsat să vorbească lucrările. Mă va critica Cel de Sus, abia apoi și critica de aici. Dar totul a venit în urma unei munci uriașe". Despre Marcel Mănăstireanu, astăzi, vorbesc nu doar lucrările sale. Tremurul neastâmpărat al mâinilor, neputința trupească, alunecușul zilnic pe străzile orașului, prietenii și noianul de amintiri, toate sunt ale artistului în viață. Cu viața pre viață călcând!

 

Chestionarul lui Proust

După câteva ceasuri de povești, îl provoc pe Marcel Mănăstireanu la un exercițiu de sinceritate: Chestionarul lui Proust. Numit astfel pentru că, prin 1890, însuși Marcel Proust răspunsese întrebărilor, manuscrisul cu răspunsurile sale fiind găsit în 1924.

Principala trăsătură a caracterului meu: Răbdarea.

Calitatea pe care o prefer la un bărbat: Aceea de a ști să ofere o floare unei femei.

Calitatea pe care o prefer la o femeie: Este calitatea pe care o are actuala mea soție, că a avut răbdare și m-a lăsat în atelier să lucrez. Răbdare pe care numai o femeie e în stare să o aibă.

Ce apreciez mai mult la prietenii mei: Cuvântul dat, care trebuie să fie ca un crez în viață.

Principalul meu defect: Că nu am avut răbdare să îmi continui studiile. Și că nu am invitat-o niciodată pe mama la o expoziție a mea. Mi se părea ca nu cumva mama să facă vreo gafă. Mama s-a stins și nu auzea decât de la radio, din presă, despre băiatul ei. Se lăuda pe stradă cu mine. Și acum îmi dau lacrimile, dar e ceva ce nu mai pot repara.

Ocupația preferată: Bucuria de a scoate la lumină personalități care până atunci fuseseră doar pitite într-o bibliotecă.

Visul meu de fericire: Fericirea mea este că sunt bogat. Nu material, deși puteam să fiu. Sunt bogat prin lucrările pe care am reușit să le las în urmă.

Care ar fi cea mai mare nefericire a mea: Nefericit sunt când feciorul uită să îmi dea telefon. Dar îl înțeleg. Este artist important în Iași, iar timpul este prețios. Tot părintele trebuie să ierte.

Țara în care aș vrea să trăiesc: Țara în care vreau să trăiesc și mi-am dorit să trăiesc se cheamă Botoșani. Țara Botoșani. Aici mi-am înfipt rădăcinile.

Pictorul meu preferat: Pentru mine rămâne Corneliu Baba. Îl consider cel mai mare pictor pe care l-a dat România. Corneliu Baba este și modern, și clasic, a gândit mult în lucrările lui. Auzeam de la profesorul meu Donisa, care l-a avut la Iași coleg, că nu îi plăcea perspectiva, un lucru foarte important în pictură. Neștiind perspectivă e ca și cum ai fi un pictor naiv. Ei, lui nu-i plăcea în desene perspectiva. Dar în lucrările lui Corneliu Baba - Țărani pe câmp sau Lucia Sturdza Bulandra, un portret remarcabil - demonstrează că el simțea perspectiva extraordinar.

Ce detest cel mai mult: Fățărnicia. Preamărirea unora. Cred că Cel de Sus mi-a dat puterea de a pătrunde după privirea unui om și să înțeleg dacă e un om fățarnic, dacă e un om bun, dacă e un om rău. Am puterea asta.

Cum aș vrea să mor: Aș vrea ca soția mea să fie cu o mână în mâna mea. Ea a fost tot ce mi-am dorit eu.