Născut la 24 februarie 1956, la Flămânzi, în județul Botoșani, Constantin Arcu trăiește și scrie, de o vreme, în București.

Magistrat pe drumul sinuos, dar adânc, al dreptei și, deseori, imprevizibilei Justiții, Constantin Arcu a străbătut hotărât și a urcat asemenea scara ierarhică, ajungând, de la conducerea Curții de Apel Suceava, până la Consiliul Superior al Magistraturii, de unde anii l-au întors îndărăt, spre liniștea scriiturii, a dăruirii întru cuvânt. Mai târziu, în paralel cu activitatea din magistratură, Constantin Arcu a poposit câțiva ani și în amfiteatrele studențești, fiind șef de catedră la Facultatea de Știinte Economice și Administrație Publică, Universitatea Ștefan cel Mare Suceava. 

 

Dincolo de succesele profesionale, scrisul pare să-l fi împlinit și să-i fi oferit satisfacțiile cele mai mari. A debutat editorial în 1995, cu un volum de povestiri, Cenusa zilei, urmat de romanul Omul și fiara (1996). În 1981 a publicat, în Opinia studențească, povestirea Iluzia. În 2001, scriitorul a publicat romanul Faima de dincolo de moarte, carte foarte bine primită de critică. În 2005 a publicat Ceremonial de despărțire. În 2011 apare, la Editura Paralela 45, Cocteil în cranii mici,  în același an, la aceeași editură, apărând ediția a doua a volumului Faima de dincolo. Romanul Măștile exilului, apare în 2014, la Editura Cartea Românească. 

 

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala de Proză București, și al Societății Scriitorilor Bucovineni. A fost redactor-șef adjunct la revista „Bucovina literară“ (iulie 1999 - decembrie 2006), redactor la revista de cultură „Timpul”, Iași (ianuarie 2009 - februarie 2014), dar și președinte al Societății Scriitorilor Bucovineni (8 mai 2010 - 8 mai 2012) și redactor șef al revistei "Bucovina literară" (august 2010 - iunie 2012).

Este Cetățean de Onoare al orașului Flămânzi.

 

Distins cu Premiul Societății Scriitorilor Bucovineni – acordat pentru volumul Cenușa zilei; Premiul Fundației Culturale a Bucovinei – acordat pentru romanul Omul și fiara; Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iași – acordat pentru romanul Faima de dincolo de moarte. Primește distincția Crucea de Aur a Sfântului Ștefan cel Mare, acordată de Societatea culturală "Ștefan cel Mare" - Bucovina, pentru romanul Cocteil în cranii mici, dar și Premiul de Excelență acordat de Filiala Iași a USR – pentru întreaga activitate literară. 

 

Constantin Arcu face parte dintre puținii scriitori romani care și-au folosit talentul și în alt scop, fiind chiar premiat pentru volumele Protectia minorilor în dreptul internațional, privat; Dreptul civil. Obligatiile; Adoptia internaționala. Este, de altfel, doctor în drept internațional (2000). 

 

“Constantin Arcu nu este doar un prozator inspirat ci şi un abil analist al firidelor întunecate ale sufletului, veşnic scindat între capcana telurică şi aspiraţiile elevate. Posedă o ştiinţă a construcţiilor ample, cu permutări şi schimbări de situaţie spectaculoase”, spune Victor Teișanu despre scriitura confratelui său.


Constantin Arcu: "Inocența subzistă de-a lungul anilor în personalitatea oricărui scriitor și stilul fiecăruia dă seamă de aceasta"
 

 

 

 

Constantin ARCU: Despre vîrstele omului s-a vorbit și s-a scris mult și bine. Filosofi, teologi, scriitori celebri etc. s-au referit la vîrstele omului, încercînd să le identifice la modul general într-o viață. Circulă pe internet o conferință savuroasă și plină de învățăminte susținută de Andrei Pleșu exact pe acest subiect. În esență, se disting trei vîrste - tinerețea, maturitatea și bătrînețea, deși delimitarea rigidă implică și destul arbitrariu. Unii oameni își mențin spiritul tînăr pînă la adînci bătrînețe, în vreme ce alții se acresc și devin nefrecventabili înainte de maturitatea deplină. În ceea ce mă privește, mă bucur nespus să constat că inima mea nu vrea sub nici un chip să îmbătrînească. E în stare de tot felul de năzbîtii, încît o suspectez uneori de frivolitate. 
 

 

 

- Lăsînd la o parte speculațiile care pot fi făcute, iubirea poate fi detectată în toate vîrstele omului, iar înfățișările sub care se manifestă sînt felurite. Nu reușesc să realizez conexiuni între iubire și inocență, dar dacă inocența înseamnă nevinovăție, naivitate ori chiar ignoranță, mi se pare că drumul spre Taină este larg deschis inocenților. Fericiți cei săraci cu duhul...
 

Credința implică, în doze diferite, abandon, devotament și speranță. Nu are nevoie de dovezi care să probeze acea convingere. Eu însă am întîmpinat unele dificultăți. Deși dintotdeauna i-am admirat pe marii mistici și i-am considerat cei mai de invidiat oameni, din păcate, n-am reușit să mă cufund necondiționat în credința religioasă. Tot timpul eram bîntuit de îndoieli și nu izbuteam să simt în suflet nici urmă de fior mistic. Nu mă întrebam dacă există Dumnezeu sau nu. Chestiunea nu prezenta însemnătate. Eu speram să-mi liniștesc sufletul prin credință. Numai că nu reușeam să mă scufund în smerenie și cucernicie. Zadarnic mă rugam să mi se înmoaie cîinoșenia din suflet. Nimic, inima mea rămînea împietrită. Iar dacă rugăciunea (adevărată, pînă la abandonul de sine) în fața Domnului este o taină, mă văd silit să recunosc că n-am avut acces la acest miracol. E greu de închipuit o fire mai îndărătnică. Cred în Dumnezeu, dar cu măsură. Numai că adevărata credință e altceva. Iar credința nu se reduce la credința religioasă.
 

Totuși, nu confund credința cu iubirea. De iubit, am iubit mult și asta a fost/este/va fi probabil salvarea mea. Dar poate mă înșel și acum. Dacă iubire însemnă, cum scria Albert Camus, să dărui, să sacrifici totul fără speranță de răsplată, atunci nu știu ce să cred. Mă consolez spunîndu-mi că iubirea a fost definită în fel și chip (însuși Camus a articulat cîteva enunțuri diferite), și deci poate căpăta înfățișări variate. 

Oricum, cea mai teribilă definiție a iubirii o dă Einstein în scrisoarea către fiica sa, Lieserl. Pe scurt, Einstein scrie că iubirea este cea mai puternică forță din univers, deoarece explică totul și dă sens vieții. El propune faimoasa sa ecuație E=mc2, substituind unul din termeni. Astfel, ecuația devine E (energia lumii, cea mai puternică forță) = Iubirea X viteza luminii la pătrat, în care „iubirea e Dumnezeu și Dumnezeu este iubire”. Nu pot garanta pentru autenticitatea acelei scrisori descoperită pe Internet, însă nu m-aș mira să fi fost scrisă de acel om genial. 
 

 

 

- Există părerea că tinerețea este înaripată și predispune spre poezie, iar maturitatea presupune experiență de viață și ar fi propice prozei. E o regulă cu foarte multe excepții, deși în ultima vreme poeții români se reciclează spre bătrînețe și trec la roman. Unii autori și-au încheiat opera la vîrste tinere (Nicolae Labiș, Serghei Esenin, Arthur Rimbaud etc.), în vreme ce alții au creat pînă la adînci bătrînețe (Homer, Hesiod, Goethe, Tolstoi etc.). Care ar fi deci vîrstele scrisului? E greu de spus. Însă inocența subzistă de-a lungul anilor în personalitatea oricărui scriitor și stilul fiecăruia dă seamă de aceasta.
 

 

 

- Nu știu ce să recomand. La acest capitol sînt deficitar. Eu citesc zilnic și merg frecvent la teatru. Locuiesc în București și am teatre la alegere. Dar cum să recomanzi teatru unui tînăr dintr-un orășel sau din mediul rural? Din păcate, la cinematograf n-am mai fost de-un secol. Ultimul film văzut la un cinematograf (în Suceava, pe la începutul anilor 2000) a fost „Pisica albă, pisica neagră”, o comedie dulce-amară regizată de Emir Kusturica. Însă acum există și alte posibilități de a vedea filme (pe Internet, DVD-uri etc.). De la un timp văd filme pe Netflix și uneori descopăr seriale bune.
 

 

 

- Se spune că scriitorul se scrie pe sine. E un truism repetat de mulți. Să nu uităm de celebra sintagmă a lui Gustave Flaubert - „Madame Bovary c’est moi”, devenită maximă. După cum spune Barthes, pentru Flaubert a scrie și a trăi este același lucru, dar cred că afirmația este valabilă pentru toți scriitorii adevărați. Asta nu înseamnă că imaginația nu-și are rolul ei, însă de obicei chiar fantezia se grefează pe o anumită experiență de viață. Se poate replica aducîndu-se drept argument exemplul lui Karl May, un tip plin de fantezie, care a descris atît de seducător viața indienilor apași și figura lui Winnetou (Legenda lui Old-Shatterhand), deși n-a pus piciorul în America de Nord. Nu știu la ce experiență și surse biografice ne-am putea referi, cînd Karl May a avut ani în șir probleme cu poliția germană și a fost condamnat pentru vagabondaj, furturi și înșelăciuni. Cît din opera lui May s-a „extras” din viața sa? Ca de obicei, lucrurile sînt mai complicate decît par la prima vedere. 
 

 

 

- Conform DEX, intelectualul este o persoană care posedă o pregătire culturală temeinică și desfășoară o activitate spirituală în domeniul artei, științei, tehnicii. Mie mi se pare că noțiunea de intelectual implică și altceva. Mă refer la impactul pe care îl are activitatea intelectualului asupra celorlalți indivizi și în viața publică. Dacă pot să admit fără șovăială că Andrei Pleșu, Ioan-Aurel Pop, Liviu Antonesei, Gellu Dorian, Lucian Boia etc. sînt intelectuali în adevăratul sens al cuvîntului, nu același lucru îl pot spune despre profesorul care își ține cursul de tehnologie a materialelor sau a informației, bunăoară, după care se retrage între pereții casei sale. Dintotdeauna intelectualul s-a amestecat în viața cetății, iar Păunescu rămîne un exemplu strălucit pentru vremuri recente. Acesta ar fi locul intelectualului în general și al creatorului, în particular. Dacă în perioada interbelică au existat intelectuali de marcă (Iorga, Rebreanu, Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Lucian Blaga, Henri Coandă, Victor Babeș, Nicolae Paulescu, George Enescu, Dinu Lipatti etc.), în zilele noastre numărul și influența lor în societate au scăzut considerabil.

Astăzi sînt promovați în funcții înalte secături care habar n-au de nimic, analfabeți și curve de trei parale, pe baza unor criterii halucinante (apartenența la gașca politică de la putere, sumele de bani plătite în campanii electorale și altele de acest fel). Trăim vremuri ostile pentru intelectual și asta se vede de la mare distanță. Din păcate, nu văd nici o soluție pentru remedierea dezastrului în care ne aflăm. Rămîne speranța unei minuni care, abătîndu-se peste pămîntul românesc, să separe grîul de neghină și să stîrpească avalanșa de buruieni vătămătoare ce ne sufocă. (Mai există o soluție laică și eficientă: dictatura. E nevoie de o mînă forte care să bage în pușcării toți hoții înghesuiți în fruntea țării, indiferent de culoarea politică. Politrucii au produs numai rău țării în ultimele trei decenii.) E greu de spus ce se va întîmpla. Vedem însă că, din păcate, estimp, intelectualii se mulțumesc să cîrtească pe la colțuri. Și cam atît.