"Inimi cicatrizate", un roman care ne scoate din comoditatea vieții date!

"Inimi cicatrizate", un roman care ne scoate din comoditatea vieții date!

Pe 31 mai, în urmă cu 79 de ani, își stingea suferința trupească scriitorul Max Blecher. Avea 29 de ani. O existență chinuitoare începută la Botoșani, pe 8 septembrie 1909. Despre Max Blecher și destinul său tulburător au scris, în decursul a opt decenii și mai bine, critici literari, scriitori care i-au admirat opera, dar mai cu seamă prietenii care i-au cunoscut lupta de fiecare zi (Geo Bogza și Mihail Sebastian).

Pentra rubrica noastră – Timpul meu liber – vă propunem cartea pe care Max Blecher a publicat-o cu un an înainte de a muri, 1937. Era al doilea roman, după "Întâmplări din irealitatea imediată" (1936) și s-a bucurat de aprecierea elogioasă a lui Pompiliu Constantinescu și de cuvintele entuziaste ale lui Mihail Sebastian. Restul criticii literare l-a ocolit, scriitura lui Max Blecher situându-se într-un registru nou, insolit, foarte diferit de proza interbelică. O noutate surprinzătoare, autentică, ce avea să atragă mai întâi atenția lumii literare de peste hotare și abia apoi a celei autohtone.

A scrie despre suferință fără să suferi este ca și cum ai scrie despre miros fără să îl adulmeci sau despre văz fără să știi ce-i vederea. Max Blecher a scris "Inimi cicatrizate", romanul suferinței umane, cum îl numește Teodor Vîrgolici, dar a făcut-o într-un fel atât de personal, de sincer, încât ea, suferința, nu devine centrul vieții, ci motivația ei. Romanul "Inimi cicatrizate" descrie experiența din sanatoriul de la Berk, pe țărmul Canalului Mânecii.

Romanul se cere parcurs cu luciditate, chiar dacă emoția pândește în spatele fiecărui cuvânt. "Cartea a scris-o un om tragic, dar a supravegheat-o un artist conștient de arta lui", spune Mihai Sebastian. Suferința lui Max Blecher nu este macabră, sfâșietoare, mizerabil-umană. Tocmai asta impresionează atât de mult la cartea "Inimi cicatrizate": suferința fizică se desprinde de spirit și cade precum un înveliș uscat, inert, iar dincolo de ea se pitește suferința morală, sufletul adânc durut de nevoia de iubire, de mângâiere.

Emanuel, eroul romanului "Inimi cicatrizate", devine un atent observator al spectacolului uman. Intensitatea dramatică a întâmplărilor, sentimentul aproape suicidar al iubirii imposibile sau sfâșietoarele tăvăluguri ale cărnii înfometate de dragoste sunt, deopotrivă, manifestări ale spiritului altădată liber, acum întemnițat în ghipsul care strânge, care doare, care separă viața de neviață.

Tuberculoza osoasă la vertebre (morbul lui Pott) este o boală care macină nu doar trupul, ci și sufletul. O boală incurabilă care duce spre moarte, numai că moartea nu mai are răbdare și vine în întâmpinare. În cazul lui Emanuel, ea se lovește de o atitudine neutră, aproape detașată, chiar și atunci când carnea suferă și durerea sfâșie. În fața morții, Emanuel se îndrăgostește și o face cu patimă, cu dor, cu toate zvârcolirile umane în care îl aruncă iubirea. Cu torsul în ghips, imobilizat și sfârtecat de mâncărimile și toate arderile care îi macină trupul, eroul se plimbă cu trăsura, face plimbări pe plajă alături de iubita sa, glumește, simte, strigă, pipăie, strânge din dinți. Trăiește intens.

Pe parcurs, cititorul se obișnuiește el însuși cu viața de sanatoriu și învață că normalitatea este relativă. Pentru că la sanatoriu se moare în hohote de râs. "Boala își bătu joc de dânsul până la capăt. Agonia fu o izbucnire de ilaritate, așa cum la alții era de obicei plină de gemete și de țipete. Dar cum putea muri oare Quitonce, care umblase ca o paiață, zvârlind din picioare, o viață întreagă, altfel decât cu accente convulsive și grotești? Era un râs atât de teribil, încât hohotele lui se auzeau noaptea până în camera lui Emanuel. În tot sanatoriul răsuna ecoul lui spart, lugubru, ca urletul unui animal, terminându-se în sacade înfricoșătoare. Într-adevăr un râs de paiață suferindă, o veselie amară care strângea inima chinuitor".



O varietate de personaje, cu temperamente distincte, cu reacții lăuntrice și cu atitudini dintre cele mai surprinzătoare. Găsim aici acea "preciziune analitică extremă" despre care ne vorbește Mihail Sebastian, acea capacitate a lui Max Blecher "de a pătrunde în alte zone sufletești, mai grave, mai complexe".  

Cu aceeași profunzime este construit și personajul Emanuel, autorul dovedind o forță fantastică în a se autoanaliza, în a exterioriza zbuciumul interior.

Este o carte stranie, spune Mihai Sebastian, "care îți lasă un sentiment de teroare, o carte fără odihnă, o carte fără repaos. E foarte greu să iubești o astfel de carte".

Cu toate acestea, cartea se citește cu nesaț nu hrănind un psihic maladiv, ci construind în fața morții platoșe de umor, de speranță, de umanitate profundă. Nimic nu dezgustă, nimic nu înfricoșează. În romanul lui Max Blecher nu contează anii care au fost, ci viața netrăită încă. Ceas cu ceas, clipă de clipă, viața se umple cu iubiri, prietenii, glume. Sanatoriul devine viața însăși, singura lume posibilă. "Berck e altceva decât un oraș de bolnavi. E o otravă foarte subtilă. Intră de-a dreptul în sânge. Cine a trăit aici nu-și găsește locul nicăieri în lume. Ai să simți și tu asta într-o zi. Toți negustorii, toți doctorii de aici, farmaciștii, chiar și brancardierii… toți sunt foști bolnavi, care n-au putut trăi în alte părți".

Inspirându-se din opera lui Max Blecher, regizorul Radu Jude a realizat un film-omagiu, cu titlul "Inimi cicatrizate". Nu vă grăbiți să intrați în sala de cinema înainte de a citi cartea. Nu vă amputați bucuria de a parcurge un text de o excelentă calitate literară. Iar dacă ați văzut deja filmul, uitați ce ați văzut și citiți-l pe Blecher în intimitatea literei.  

Cartea "Inimi cicatrizate" trebuie citită pentru a ieși din comoditatea vieții date. Ne lipsește exercițiul adaptării la situații critice, suntem neputincioși în fața celui mai mic obstacol. Romanul lui Max Blecher ne scoate din firescul inconștient și ne aruncă în corsetul care anulează tot ce până ieri era posibil. Câtă iubire, câtă bunătate, ce rest de generozitate vom mai păstra oare în noua ipostază? Vom ști să trăim în această nouă viață, la marginea morții fiind?

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Florentina Tonita

BRÂNDUȘA COVALCIUC - CIOBANU, un destin construit prin cântec!

Miercuri, 22 Noiembrie 2017
792

S-a născut în prima zi de primăvară, pe 1 martie 1964. Mama Eleonora își amintea mai târziu cum, în Maternitatea din Dorohoi, mogâldeața de fetiță pe care o ținea...

"În largul nostru". Un spectacol despre manipulare și adevărata libertate! FOTO, VIDEO

Miercuri, 22 Noiembrie 2017
221

Ce legătură poate fi între o plută cu naufragiați și un studio de televiziune? Ce sens are foamea într-un întins de apă și cum ucide ea "în direct"? Teatrul Mi...

Premieră pe scena Teatrului Mihai Eminescu: "The American Dream"

Marţi, 21 Noiembrie 2017
301

Sâmbătă, 25 noiembrie, și duminică, 26 noiembrie, ora 18.00, botoșănenii sunt invitați la premiera spectacolului "The American Dream", după o idee de Murray Schisgal.D...