Cartea este este al doilea roman al Michelei Murgia, cel care a consacrat-o definitiv în peisajul literar italian. Filmul, o coproducÅ£ie Italia/Irlanda, a apărut în ianuarie 2016, regizat de Enrico Pau. Termenul „acabar” înseamnă în spaniolă „a sfârÅŸi”, ÅŸi în sardă, probabil prin derivare/conversiune, a apărut substantivul „accabadora”, „cea care sfârÅŸeÅŸte”. Este posibil să existe un termen în limba română care defineÅŸte mai bine pe cea care pune capăt agoniei, sau poate substantivul este intraductibil, nu ÅŸtiu. Pentru comunităţile tradiÅ£ionale din Sardinia, actul accabadorei nu reprezintă un asasinat, ci un gest de iubire ÅŸi milă, care ajută destinul să se împlinească. O formă străveche de eutanasie.
Maria Listru, personaj principal al romanului, este copil de suflet al tuÅŸei Bonaria Urrai, căreia o iubire frântă la tinereÅ£e îi refuză un parcurs împlinit al feminităţii. Maria poartă numele Fecioarei, care cunoaÅŸte Iubirea ÅŸi SuferinÅ£a, ambele absolute ÅŸi infinite, prin care trebuie să treacă ÅŸi Maria Listru pentru a accede la taina Bonariei Urrai.
Simetria romanului este subtilă, secvenÅ£ele din incipit ÅŸi final având semnificaÅ£ii profunde. Accabadora la care face referire titlul este Bonaria Urrai sau Maria Listru?
Primele două nopÅ£i din casa femeii care o adoptase, Maria le petrece într-o cameră numai a ei, veghind imaginile unor „sfinÅ£i, cu toÅ£ii răi” ÅŸi pe cea a „inimii sfinte a lui Isus cu degetul întins, devenită vizibil ameninţătoare sub greutatea celor trei rozarii atârnate pe pieptul din care Å£âÅŸnea sânge”. Strigătul ei o aduce pe tuÅŸa Bonaria, care scoate din încăpere toate statuile sfinÅ£ilor, gestul sugerând atât înÅ£elegere pentru sufletul înspăimântat al fetiÅ£ei, cât ÅŸi trecerea acesteia într-o altă etapă, trecere ireversibilă, în care Maria Listru moare ca fiică a mamei biologice, Anna Teresa Listru, văduvă nevoiaşă, cu alte trei fete acasă, ÅŸi devine copil de suflet al părintelui spiritual, unic, Bonaria Urrai, croitoreasă înstărită, femeie bătrână rămasă fără copii.
În finalul romanului, scena se repetă, Maria fiind cea care „aÅŸa cum făcuse Bonaria cu ani înainte pentru ea, goli rafturile de statuetele reprezentând inima lui Isus ÅŸi mielul mistic, scoase din cameră agheasmatarul cu desenul în relief al Sfintei Rita. Adună toate imaginile cu subiect religios de pe pereÅ£ii camerei, recuperă ilustraÅ£iile din paginile cărÅ£ilor ÅŸi din fundul sertarelor” ÅŸi chiar „cruciuliÅ£a de botez” de la gâtul bătrânei.
Fiindcă „nu ÅŸtia care din ele o împiedica cu adevărat pe Bonaria Urrai să se ducă”. Să moară ca fiică a unor părinÅ£i biologici ÅŸi să devină copil de suflet al Părintelui unic spiritual, Dumnezeu.
Repetă gestul cu care mama adoptivă o întâmpină în casa ÅŸi în viaÅ£a ei, fără a bănui că repetă un ritual pe care Bonaria Urrai îl urmase o viaţă întreagă, fiindcă fusese accabadora.
Între cele două secvenÅ£e se derulează scene semnificative care marchează popasuri din drumul iniÅ£iatic al Mariei Listru. Ceea ce o înspăimântă din taina Bonariei Urrai ajunge să devină propria ei povară, odată ce etapa maturizării se închide definitiv între evenimente care o alungă ÅŸi o recheamă în satul natal, satul „Soreni din Sardinia, la mijlocul secolului trecut”.
SemnificaÅ£ia acestei predestinări este sugerată în secvenÅ£a în care, la 8 ani, Maria o surprinde pe tuÅŸa Bonaria plecând de acasă în toiul nopÅ£ii. Era iarna anului 1955, „de-abia trecuse Boboteaza” ÅŸi fetiÅ£a încă nu adormise, când a auzit „bătăi în poartă ÅŸi vocea joasă ÅŸi agitată a unui bărbat care vorbea prea încet ca să-l poată recunoaÅŸte”. Bonaria Urrai pleacă ÅŸi fetiÅ£a adoarme. Dimineaţă, o trezesc „zgomotele familiare ale casei” ÅŸi „întrebările nopÅ£ii se risipiseră”.
Apoi Maria cunoaÅŸte prietenia, iubirea, învaţă să împartă cuvinte, gânduri ÅŸi gesturi cu ceilalÅ£i săteni ÅŸi cu sine. Din „ultima” sau „a patra”, cum o numeÅŸte mama ei, Anna Teresa Listru, învaţă să devină „Maria”, cum o numeÅŸte Bonaria Urrai, care îi conferă personalitate, individualizând-o, ÅŸi „acel simplu Maria trebuia să le fie suficient chiar ÅŸi celor care ar fi vrut să înÅ£eleagă mai mult.” Învaţă că naivitatea trebuie adusă la forma de înÅ£elepciune ÅŸi educată, uneori brutal, cu întrebări tulburătoare.
Cuvintele tuÅŸei Bonaria Urrai au valoare anticipativă: „Nu încerca să dai nume unor lucruri pe care nu le cunoÅŸti, Maria Listru. Vei face multe alegeri în viaţă care nu-Å£i vor fi pe plac, dar le vei face ÅŸi tu, ca toÅ£i ceilalÅ£i, pentru că trebuie făcute.” Åži marchează sfârÅŸitul inocenÅ£ei Mariei. De asemenea, marcat ÅŸi de moartea stranie a lui Nicola, fratele prietenului ei, Andria, moarte de care Bonaria Urrai nu este străină. Maria îi cere socoteală acesteia, dar lecÅ£ia pe care o primeÅŸte îi tulbură echilibrul. Nimeni nu se naÅŸte ÅŸi nimeni nu moare singur. Este întâmpinat la venire ÅŸi condus la plecare de o femeie. De mamă. Åži tuÅŸa Bonaria Urrai este „ultima mamă pe care unii au văzut-o.”
Primind pecetea Iubirii ÅŸi a SuferinÅ£ei, odată cu trecerea timpului, Maria Listru ajunge să dea dreptate vorbelor bătrânei accabadora: „Când va veni momentul, Maria, vei descoperi despre tine lucruri pe care nu le cunoÅŸti încă.”
În fundal, se întrevede o lume a misterelor primordiale, a credinÅ£ei ÅŸi a ritualurilor aproape păgâne care o contrazic, a poveÅŸtilor cu ÅŸi despre oameni, a tradiÅ£iilor, a sărbătorilor care conferă dinamism monotoniei zilelor obiÅŸnuite.
O lume dintr-un veac trecut, aproape atemporală ÅŸi aspaÅ£ială, în care Maria Listru înÅ£elege rostul Bonariei Urrai ÅŸi nu se poate împotrivi ispitei de a săvârÅŸi pentru ea ritualul pe care accabadora îl săvârÅŸise pentru atâÅ£ia alÅ£ii. Åži, poate, de a umple locul rămas liber după moartea bătrânei accabadora. Pentru că acum are atât acordul Bonariei Urrai, cât ÅŸi pe cel a lui Andria, prietenul pierdut ÅŸi regăsit. Åži, mai ales, are acordul satului, căruia îi oferă „a nu ÅŸtiu câta ocazie de a vorbi despre nimic.”
Mihaela Arhip, Provocar(t)e