John Boyne - BĂIATUL CU PIJAMALE ÎN DUNGI

"- Suntem ca nişte gemeni, comentă Bruno./- Cam aşa ceva, fu de acord Shmuel". Ambii au 9 ani şi sunt născuţi în aceeaşi zi: 15 aprilie 1934, într-o luni. Şi prietenii gemeni se nasc şi mor în aceeaşi zi: "A doua zi, vineri...". Săptămâna prieteniei în vreme de război nu are sâmbătă şi duminică.

John Boyne - BĂIATUL CU PIJAMALE ÎN DUNGI

Doi copii, de o parte şi de cealaltă a unui gard de sârmă ghimpată, aduc faţă în faţă întrebări şi răspunsuri, fireşti într-o lume tihnită, stranii însă în atmosfera sumbră din preajma unui lagăr de concentrare, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial: „ – Cum ai spus că te cheamă? întrebă el./ - Shmuel, repetă băieţelul, ca şi cum ar fi fost lucrul cel mai normal din lume. Numele tău care ai spus că e?/ - Bruno, răspunse el.” Şi creionează subtil personajele. Bruno este fiul unui important ofiţer SS: „Eu n-am întâlnit niciodată pe nimeni cu numele Bruno [...] În afară de mine, desigur. Cred că sunt singurul.” Shmuel este un evreu polonez: „Există duzini de Shmueli de partea aceasta a gardului [...] Aş vrea să am un nume numai al meu.”
 

Ambii au 9 ani şi sunt născuţi în aceeaşi zi: 15 aprilie 1934: „- Suntem ca nişte gemeni, comentă Bruno./- Cam aşa ceva, fu de acord Shmuel.”

Dacă ar fi să definesc Copilăria într-un singur cuvânt, aş spune că este lumină. Iar Războiul se reduce la întuneric. Combinate de orgoliul adulţilor, amestecate inconştient şi crud, îşi pierd puritatea propriilor atribute, se întrepătrund şi nasc o lume de umbre, de incertitudini, fără contururi precise. În care se estompează graniţele între învingători şi învinşi până dispar în aceeaşi moarte.
 
Într-o după-amiază (moment care sugerează începutul declinului), Bruno află că va trebui să se mute din Berlin şi se revoltă împotriva celor care erau responsabili de această schimbare de planuri din viaţa lui, şi care „făceau parte din lumea celor maturi, din lumea Tatălui său, din care se presupunea că el nu face parte.” Discuţia părinţilor despre mutare evidenţiază diferenţa dintre aceştia: „...o văzu pa Mama intrând în biroul Tatălui, care se afla faţă în faţă cu sufrageria - un loc interzis în permanenţă şi fără excepţie - şi o auzi vorbindu-i tare, până ce Tata strigă şi mai tare decât Mama şi asta puse capăt conversaţiei.”
 
Casa cea nouă nu îi place, „era retrasă, într-un loc pustiu şi dezolant, şi nu se mai vedeau pe nicăieri alte case”. Pe lângă Maria, servitoarea de la Berlin, „mai erau încă trei, nişte fiinţe de-a dreptul costelive şi care vorbeau în şoaptă, doar una cu alta. Era şi un bătrân care, i se spusese, se afla acolo pentru a curăţa zilnic zarzavat şi care la cină aştepta lângă masa lor şi care arăta foarte nefericit şi destul de supărat.”  Este un loc straniu, populat cu personaje stranii. Dar lui Bruno îi place să exploreze.
 
Sora lui, cu trei ani mai mare, Gretel, este, din punctul lui de vedere, „un caz fără speranţă.” Ea este cea care îi explică despre noul loc în care vor sta. Şi care se numeşte „Out-With”.
 
Se derulează cu o candoare care reuşeşte, pe alocuri, să te amăgească, scene din noua viaţă a lui Bruno. Sugestivă pentru modul în care percepe copilul noua lume este scena în care o lovitură destul de gravă îl apropie de Pavel, bătrânul de la bucătărie, despre care află că este medic. Acesta îi dezinfectează rana şi îl pansează. Trimis în camera lui de Mama sa, care a aflat despre incident, o judecă greşit. Replica Mamei „Dacă întreabă Comandantul, îi vom spune că eu l-am pansat pe Bruno”, îl derutează. Crede că ea ascunde Tatălui meritele lui Pavel.  „Ceea ce acestuia i se păru un lucru grozav de egoist şi un fel al mamei de a profita de pe urma unui lucru pe care nu îl făcuse.”
 
Când explorarea noului teritoriu îl aduce pe Bruno în dreptul unui gard de sârmă ghimpată, se întâlneşte cu Shmuel, un băieţel polonez de vârsta lui, care „era îmbrăcat cu aceleaşi pijamale în dungi cum purtau toţi oamenii de pe partea aceea a gardului şi pe cap avea o bonetă tot în dungi. Nu purta niciun fel de încălţăminte sau şosete ...” Şi i se pare nedrept că el este „imobilizat aici, de partea aceasta a gardului”, unde nu are prieteni, spre deosebire de Shmuel, care are „duzini de prieteni” de cealaltă parte a gardului. Fiecare replică, gest, fiecare întâlnire dintre cei doi băieţi sunt încărcate de sensuri, de nuanţe subtile care conturează asemănarea dintre ei, prin evidenţierea, paradoxal, a diferenţelor. Shmuel crede că acolo, în partea lui de gard, este Polonia, bineînţeles, „nu este partea ei cea mai frumoasă”. Şi această credinţă îl ajută să supravieţuiască, inconştient. Bruno nu ştie ce este în partea lui de gard, este sigur doar că vine de la Berlin, loc care pentru el este frumos şi ocrotitor. Şi această incertitudine îl determină să exploreze totul, locurile, oamenii, propriile gânduri. Pentru el, „Treaba cu explorarea este că trebuie să ştii dacă lucrul pe care l-ai descoperit merita să fie descoperit. Unele lucruri stau doar acolo ocupându-se de treburile proprii şi aşteptând să fie descoperite. [...] Alte lucruri probabil e mai bine să fie lăsate în pace.” Dar asta nu îl ajută să supravieţuiască,  nu este pregătit pentru ceea ce va urma.
 
Bucuria descoperirii unui prieten, dezamăgirea că este slab şi i-a înşelat încrederea, puterea de a ierta şi inocenţa de a iubi pe aproapele lui ca pe sine însuşi fac din cei doi băieţei personaje memorabile, conferindu-le acel amestec de calităţi şi defecte pur şi simplu umane, tulburătoare. Teama de a pierde ceea ce au descoperit şi curiozitatea de a explora dincolo, pune punct prieteniei şi vieţii.
 
Lăsându-şi hainele în partea lui de gard, Bruno se îmbracă în „pijamale în dungi”, aduse de Shmuel, ca să nu se deosebească de ceilalţi, şi trece pe sub partea de jos a gardului, printr-o nişă despre care Shmuel ştia, dar pe care nu a putut să o folosească pentru a trece dincoace, din cauză că nu îşi putea părăsi Tatăl şi partea aceea din Polonia lui. Prins de şuvoiul unei „defilări”, în ziua aceea ploioasă, băiatul este condus într-o încăpere „lungă şi surprinzător de caldă”, strânge cu putere mâna prietenului său şi recunoaşte: „Shmuel, tu eşti cel mai bun prieten al meu [...] Cel mai bun prieten pe viaţă!” Şi nu mai aude niciodată răspunsul lui Shmuel.
 
„După aceea nu se mai auzi nimic despre Bruno.”
 
Tatăl lui, comandantul lagărului de la Auschwitz, este adus de un soldat la locul unde descoperă grămada de haine lăsată de Bruno. „Mai rămase la Out-With încă un an, devenind foarte urât de ceilalţi soldaţi, cărora le dădea ordine fără milă.” Şi „Într-o zi îşi formulă în minte o teorie despre ceea ce se întâmplase...”
 
„- Suntem ca nişte gemeni, comentă Bruno./- Cam aşa ceva, fu de acord Shmuel.” Ambii au 9 ani şi sunt născuţi în aceeaşi zi: 15 aprilie 1934, într-o luni. Şi prietenii gemeni se nasc şi mor în aceeaşi zi: „A doua zi, vineri...” Săptămâna prieteniei în vreme de război nu are sâmbătă şi duminică.

 

Mihaela ARHIP,  Provocar(t)e

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Stiri Botosani

Maşină ajunsă în gardul unui bloc din Botoşani, după un accident! FOTO

astăzi, 14:28
781

Şoferul unui autoturism Seat ce circula dinspre strada Bucovina spre strada Primăverii a vrut să vireze la stânga pe Aleea Mihail Kogălniceanu, însă şoferul, un bărbat de 58 de ani,...

Zeci de minori beţi, salvaţi de cadrele medicale! Cel mai mic pacient a avut doar 8 luni!

astăzi, 12:36
156

Potrivit reprezentanţilor Spitalului Judeţean Mavromati, în primele 11 luni ale acestui an, 47 de minori au fost diagnosticaţi cu intoxicaţie etanolică, după ce au solicitat sprijinul cadr...

Botoşăneancă trimisă în judecată după ce a scos de la bancomat salariul unei colege de serviciu

astăzi, 12:21
557

Anchetatorii au stabilit că, la data de 14 decembrie 2016, persoana vătămată A.P.L. a depus la organele de cercetare penală o plângere prin care a reclamat faptul că în ziua de 2 dec...