Îl mai practică azi doar moș Petru Ungureanu, care, la cei 74 de ani, se îngrijește de acoperișurile ca niște pălărioare ale căsuțelor bătrânești. Un meșter și-un meșteșug aflați la capăt de drum.

Până să ajungi la Ibănești, dinspre Dorohoi, geografia te tot pregătește arătându-ți câte puțin din frumusețile locului. Jur-împrejur, satul și-a întins câmpurile, ca niște aripi uriașe de clorofilă. Valuri verzi unduitoare se aburcă pe mici coline, pentru a coborî iarăși mai apoi, într-un amețitor joc al liniilor.

Curând se zăresc și primele case. De departe par niște puncte mici, diforme, așezate pe linia orizontului. Pe măsură ce te apropii, toate cresc, rând pe rând, căpătând contururi precise. Ici-colea, cușme zdravene, de stuf, învelesc acoperișurile, vorbind despre un meșteșug ale cărui începuturi, la Ibănești, coboară tare mult în trecut.

Odinioară, satul era numai căsuțe jupuite (n.r. – acoperite cu stuf), pitite bine prin întinderile grădinilor, legate între ele de ulicioare înguste, necăjite de gloduri din toamnă până în primăvară. Toți gospodarii le construiau la fel - din chirpici lipiți cu lut, pe temelie de piatră de râu, cu două odăițe despărțite de o tindă largă, cu prispă de lut în față. Duminica și în zilele de sărbătoare, gospodina casei își lua un lăicer și se așeza pe prispă, să-și tragă sufletul după truda de-o săptămână. Veneau și vecinele de la deal și cele de la vale și se puneau la cale treburile ce mai erau de făcut: care mai avea de prășit, pe unde, care de bătut cânepa. Așa-și amintește moș Petru Ungureanu satul din verile de altădată. Îi știe toate ulițele, a intrat prin fiecare ogradă de gospodar și a acoperit măcar o dată, cu stuf, fiecare dintre casele cele vechi. Meșteșugul jupuitului l-a deprins de la tatăl său, care-l învățase și el de la tatăl lui. „Tata meu o fost maistru bun. Legând eu cu el în pod, la sârmă, tata mi-o spus: «Învață, măi, Petruț, c-o să-ți prindă bine». Când am văzut că cei bătrâni s-o cam dus, am rămas eu ca șăf. Da' ci folos, cî nu pre pot acuma. Căldurile-s mari sus. Ti coci, nu alta!"

Jupuitul, o îndeletnicire aproape dispărută

Azi, moș Petre e singurul stufar din Ibănești. Și cam printre singurii din partea de nord a județului Botoșani. Acum, deși stufărișuri sunt din belșug la marginea satului și deși materialul e mai bun decât oricare dintre cele moderne, acoperitul caselor cu stuf pare să fi ajuns la capăt de drum. O dată pentru că nimeni nu vrea să mai învețe cum se face și apoi pentru că tinerii au alte gusturi în privința arhitecturii propriilor case – și le doresc mari, construite rapid, din materiale la modă. Citește integral materialul semnat de Otilia Bălinișteanu, în Ziarul Lumina...