de Ciprian Mihali, filosof, profesor universitar:
Am citit în ultimele zile multe mărturii despre starea jalnică a litoralului românesc, despre arhitectura de prost gust, despre prețurile obscene și serviciile proaste, despre muzica asurzitoare și munții de gunoaie. Am citit însă și reacții care spun că nu tot litoralul este așa, că sunt și oaze de curățenie și bun gust, de liniște și de politețe.
Același gen de constatare și de raționament putem să-l facem despre Maramureș, despre Valea Prahovei, despre orice stațiune sau loc atractiv din România.
Iar asta înseamnă două lucruri: pe de o parte, că ar fi o exagerare (unii i-ar spune denigrare) să susținem că totul în România este un dezastru. Nu este totul un dezastru, au supraviețuit prin miracol și grație unor oameni extraordinari locuri pline de frumusețe, de bun gust sau decență. Așa cum au supraviețuit peisaje de vis, înainte de a fi distruse de defrișări, microhidrocentrale sau tot felul de inițiative private ori spălări de bani.
Pe de altă parte însă, nu doar că nu vedem îmbunătățiri semnificative ale acestei stări de lucruri, dar putem constata cu ușurință an după an degradarea peisajelor naturale, turistice, urbane, rurale. Cu alte cuvinte, foarte multe dintre intervențiile noastre asupra acestor peisaje au fost de fapt niște agresiuni și niște mutilări ale naturii sau ale spațiilor de viață în comun, iar ceea ce se cheamă „convivialitate” și respect al unora față de ceilalți a fost transformat în libertate iresponsabilă și bâlci permanent.
Aceste peisaje sunt în cea mai mare parte a lor sluțite de prezența umană și nicidecum puse în valoare de ea. O prezență coruptă, incultă și lipsită de orice interes pentru viitor. Căci aceste intervenții sunt făcute în lipsa arhitecților, urbaniștilor, designerilor sau artiștilor sau cu participarea lor de formă și cumpărată pe bani frumoși. Așa cum cumpărate cu bani grei sunt și toate autorizațiile de la primării care au distrus cea mai mare parte din patrimoniul istoric al Maramureșului, pentru a-l înlocui cu case fluorescente cu bare de crom și termopan.
Cu foarte rare excepții, așadar, cu atât mai lăudabile, investițiile în turismul de destindere și cultural, în peisajul de munte, de șes sau de litoral, sunt pure și simple distrugeri, în mare parte ireversibile. Va fi nevoie de mult timp și de politici publice foarte ferme pentru a salva ce se mai poate salva. Ar trebui în primul rând dărâmate mii de așa-zise hoteluri și pensiuni și cocioabe, terase și tarabe, ceea ce este, desigur, imposibil. Ar trebui apoi cursuri susținute de educație civică și de sensibilizare la mediu pentru a stârpi flagelul poluării materiale, vizuale și sonore. Urmate de brațul lung și dur al legii pentru toate contravențiile în raport cu regulile traiului în comun.
Abia pe urmă ar trebui să începem să ne lăudăm cu peisajele noastre pitorești și cu frumusețile patriei. Adică după ce vom fi încetat să le agresăm cu munții noștri de prostie, de îngâmfare și de patriotism steril.