de Ciprian Mihali, filosof, profesor universitar:
După ce cu toții am citit articolul devastator al lui Valeriu Nicolae despre impostura care domnește în cv-urile a zeci de parlamentari români, trei idei pot fi formulate pe scurt:
1) Pe de o parte, este posibil ca noi să vedem în acești bufoni îmbrăcați în hainele imposturii doar vârful unui aisberg uriaș care este mașinăria puterii din România. Da, țara este capturată, dar nu în primul rând de acești tineri siniștri, ci de către cei care îi manevrează. Traseele lor înspre vârful politicii par atât de similare încât devine firesc să ne întrebăm cine și de ce a făcut alegerea de a promova în aparatul legiuitor și decizional din România oameni inculți, lipsiți de scrupule, manevrabili și dispuși la orice compromis. Întâlnim în mai toate aceste trasee de pseudo-carieră câteva instituții al căror rol în organizarea acestui sistem de putere pare decisiv: fabricile de diplome și de spălat bani, SRI și fosta Securitate, Colegiul lui Gabriel Oprea, școlile de partid. Se cuvine deci să conchidem că acestea sunt instituțiile cele mai puternice în România, cele care decid accesul la putere și la resursele financiare ale țării. Faptul că ele aleg să promoveze în fruntea țării astfel de impostori vorbește însă și de valorile, de calitatea umană și profesională a celor care conduc aceste instituții.
2) Pe de altă parte, lipsesc din cv-urile oamenilor puterii universitățile bune din România. Ceea ce este o palmă teribilă dată educației și cercetării din țara noastră. A devenit un veritabil proiect de țară afrontul adus promovării competenței sau capacității celor mai bune dintre universitățile românești de a forma și promova o elită conducătoare a acestei țări. Cu alte cuvinte, tinerii care se formează în marile universități din București, Cluj, Iași, Timișoara nu au nicio șansă de a urca în ierarhiile sociale și de a fi recunoscuți pentru studiile lor și nu pentru slugărnicia lor față de șefii de la partid.
3) Am spus că realitatea prezentată de Valeriu Nicolae este doar partea cea mai vizibilă a aisbergului. Da, pentru că în planurile din spate, pe toate treptele organizării instituționale și administrative, politice, financiare, mediatice și de intelligence, e plauzibil că promovarea a mii de mici impostori s-a făcut după aceleași criterii ale supunerii oarbe și vulnerabilității. Harta imposturii este infinit mai densă decât acești triști reprezentanți ai ei în parlament. De aceea, la orice criză, cât de mică, sistemul acesta cedează și produce catastrofe amplificate de nepricepere, ticăloșie și corupție.
A durat treizeci de ani până când acest sistem corupt s-a instaurat în toate domeniile vieții noastre, de la politica până la sport, de la cultură până la servicii secrete, de la sănătate până la justiție. Să nu ne facem iluzii și să credem că după un vot vom putea răsturna acest sistem. În fond, el este susținut probabil de milioane de oameni, chiar dacă funcționarea lui efectivă depinde de câteva zeci sau sute de mii. Dar nu cred că noi, ca societate, putem inventa în patru ani o alternativă la aceste hoarde de impostori: rezistența lor va fi puternică, resursele țării sunt pe mâna lor și nici măcar nu e sigur că noi suntem suficient de curajoși și de pricepuți să o facem.
E nevoie însă de un început, trebuie să începem de undeva. Așa cum plastic s-a exprimat bunul meu prieten, profesorul Aurel Codoban, nici apa nu îngheață toată deodată, începe de la o margine și valul se întinde. Noi avem șansa, ori datoria, obligația, de a lansa acest val, care pentru moment nu există. Și să sperăm că vom suficientă energie, noi și cei ce vin după noi, de a congela impostura și corupția într-un proces care va dura zece, douăzeci, poate treizeci de ani. Cu condiția, încă o dată, ca valul să se ridice.