"Vorbim ori prea puţin, ori risipim/ cuvintele..." - IN MEMORIAM Dumitru Țiganiuc

"Vorbim ori prea puţin, ori risipim/ cuvintele..." - IN MEMORIAM Dumitru Țiganiuc

Anii de liceu sunt cei mai frumoşi ani de şcoală.

Până ajungi la ei, abia deschizi ochii asupra lumii, te rătăceşti deseori între ceea ce vrei tu de la ceilalţi şi ceea ce vor ceilalţi de la tine. Însă ştii că ai alături pe cineva care te ridică de câte ori cazi, îţi şterge lacrimile când te loveşti şi îţi adăposteşte zâmbetul, şi paşii, şi somnul, şi poverile.

După ce ai trecut de ei, descoperi că lecţiile neînvăţate la timp au un preţ, de cele mai multe ori dureros. Te mai rătăceşti uneori între ceea ce vrei tu de la tine şi ceea ce vrei de la ceilalţi, dar eşti responsabil pentru rătăcirile tale. De orice fel.

„Livin on the edge”, anii de liceu sunt ani în care te defineşti. Lumea are conturul sufletului tău, dai teste (şi nu prea poţi copia) la fiecare capitol: la sinceritate, la prietenie, la dragoste, la încredere, la perseverenţă, la ambiţie. Uneori, încercuieşti varianta corectă. Alteori, pe cea greşită. Nu contează în ce proporţie, dacă vei înţelege că greşelile sunt, de fapt, lecţii de viaţă. Dacă nu înţelegi asta, mai ai de greşit.
Oricum, la finalul celor patru ani de liceu eşti admis în viaţa de adult.

În care eu am intrat ştiind ceea ce vreau să fac, fără nicio umbră de îndoială. Şi această certitudine nu o datorez doar talantului pe care l-am primit, cât mai ales celor care m-au ajutat să îl înmulţesc. Profesorilor mei. 

„Profesorul bun, care înmulţeşte talantul, nu moare când este pus în mormânt, ci când moare ultimul său ucenic.”, a spus Teodor M. Popescu, profesor universitar, traducător, scriitor, jurnalist, considerat unul dintre numele proeminente ale teologiei europene din secolul XX.
De aceea, în 6 august 2017, după ce m-am decis să renunţ la învăţământ, din motive personale, şi căutam alte variante, când am primit vestea că domnul Profesor Dumitru Ţiganiuc s-a stins din viaţă, mi-am promis să duc mai departe lupta pe cele două fronturi pe care m-am oferit voluntar: scrisul şi catedra. Şi m-am gândit la toţi cei cărora le-a înmulţit talanţii, de-a lungul întregii cariere de dascăl.

Nu l-am putut conduce pe ultimul drum. Vreau să mi-l amintesc aşa cum era în liceu, aşa cum îl ştiam de la cele câteva lansări de carte la care l-am întâlnit, aşa cum a fost la întâlnirea de 25 de ani de la terminarea Liceului „A. T. Laurian”, când generaţia mea l-a auzit pentru ultima oară adresându-i-se.

În liceu, îi invidiam pe cei la clasa cărora preda româna. De câteva ori, m-am strecurat la orele în care preda şi am luat notiţe. Ţin minte, am fost într-o zi, la aceeaşi lecţie, la două clase a X-a. Ştiind că luasem notiţe la prima clasă, mă gândeam eu că, la a doua clasă, voi putea savura explicaţiile fără să fiu atentă la scris. Dar, pe măsură ce se desfăşura ora, mi-am dat seama că era o abordare diferită, care m-a prins în capcana cuvintelor şi ideilor şi am ascultat, ştiind că nu voi uita niciodată acea lecţie, deşi nu o voi avea pe maculator. 

Tata era la curent cu plecările mele mai devreme de acasă sau cu întârzierile mele, dar nu mi-a dat de înţeles că ştie de ele. Mi-a lăsat într-o seară, pe birou, o carte subţire, o plachetă de versuri: Dumitru Ţiganiuc - „Ecranul de iarbă”. Şi atunci am înţeles că ştia. Eu îi spusesem doar mamei şi, cum ei, Dumnezeu să-i odihnească, au împărţit mereu toate câte le treceau prin mâini şi prin suflet... 

În ultimul an de liceu, când a intrat în clasa mea, cu catalogul sub braţ, statura fragilă i-a fost întâmpinată de 35 de adolescenţi înalţi, solemni, care l-au primit stând în picioare, cu privirile încărcate de teamă, de emoţie, curiozitate, respect. Doar eu eram oarecum indecisă dacă să pun semnul întrebării sau semnul exclamării bucuriei mele. 

- La ce zâmbeşti, fato? Vezi că ai rămas singura în picioare. Ai uitat să închizi gura şi să deschizi caietul!

M-am aşezat, fără să îmi pot şterge însă zâmbetul. Prima oră la o clasă nouă, mai ales formată deja de altcineva, cu alt stil de predare, nu este uşoară. Dar domnul Profesor ne-a condus 50 de minute prin literatura română, începând cu epoca marilor cronicari şi terminând cu perioada scriitorilor simbolişti, cu care trebuia să înceapă materia ultimului an de liceu. Şi nimeni nu mai era atent la plopii care ardeau ca lumânările, scuturându-şi flacăra frunzelor la ferestrele clasei, ultima de la etajul al II-lea a bătrânului Liceu „A. T. Laurian”, nici la vrăbiile gureşe, care se certau împărţind poate ultima rază caldă şi firavă a soarelui care-şi terminase vara, nici la cunoscutul zgomot de claxon al dubiţei care aducea eclere şi ştrudele la chioşcul din faţa Liceului, din care luam câte o tavă întreagă pentru toată clasa, după ce făceam chetă. Nicio privire nu căuta acele ceasului de la mână, ca să afle cât a mai rămas din oră, niciun bileţel nu migra pe sub bănci, desfăcându-şi aripile către destinatar.

A fost, la început, emoţie („Facem româna cu Ţiganiuc...”), teamă, ca în faţa oricărui drum necunoscut. A fost, pe urmă, atenţie („Asta chiar nu ştiam...”), curiozitate („Cum ne vrea?”, „Mă duc să iau cartea asta de la bibliotecă!”, „Am făcut eu asta anul trecut?”), resemnare („Facem româna cu Ţiganiuc.”), încredere („E destul să asculţi şi iei bacul!”), satisfacţie („Până la urmă, româna asta este tot o poveste, din care, se pare, ştiu şi eu câteva fragmente...”), orgoliu („Facem româna cu Ţiganiuc!”). 

Pe urmă, o lume de 35 de adolescenţi în picioare, salutul şi uşa deschisă către pauză. În care parcă nu îndrăzneam să ieşim. Până şi şmecherul clasei răsfoia maculatorul fără să caute nimic precis. Poate doar ceva nedefinit, care să îl trimită în pauză, ca să îşi savureze ţigara în toaleta de la subsol, în cazul în care nenea Hoşman, administratorul, nu era de serviciu (ceea ce se întâmpla foarte rar), sau nu era atent (ceea ce se întâmpla şi mai rar).

Săptămânile treceau şi bucuria mea avea la final când semnul întrebării, când semnul exclamării. Şi am primit un 3. 

Domnul Profesor a dat o temă de rezolvat în clasă, o interpretare a poemului „Gorunul”, de Lucian Blaga. Eu rezolvasem tema acasă, o aveam pe maculator, câteva pagini cu scris mărunt, ordonat, sensibil înclinat spre dreapta, acelaşi scris pe care îl am şi acum. Aşa că mi-am strecurat mâna în ghiozdan şi am scos „Anna Karenina”, cartea pe care tocmai o începusem în pauză. Era anul în care îl descoperisem pe Lev Nikolaevici Tolstoi, de care am rămas iremediabil îndrăgostită. Am aşezat-o pe genunchi şi, cu maculatorul deschis pe bancă, m-am întors în Sankt Petersburgul secolului al XIX-lea. Tocmai când coboram din tren, pe peronul din Moscova, a coborât şi domnul Profesor la banca mea şi, întinzând palma către carte, ca o cerere mută, a primit-o, a păstrat semn la pagina la care rămăsesem şi... am luat 3.

- Ai terminat tema şi te plimbi pe peron. Poate îl cauţi cu privirea pe contele Vroski? 

Deşi aveam maculatorul în faţă, nu am reuşit să articulez niciun cuvânt în apărarea mea. Dimpotrivă, cu greu şi fără talent, mi-am stăpânit un zâmbet.

- Zâmbeşti că l-ai zărit pe Vronski în mulţime?

- Mă scuzaţi, mi-a venit în minte domnişoara Cucu din „Steaua fără nume”...

- Aşa? Amândoi pedepsim elevele care în loc să înveţe, se plimbă pe peron şi zâmbesc către ferestrele trenurilor... 

Şi aşa, prima mea notă la domnul Profesor a fost 3. Şi am citit, dulce pedeapsă,  toate cărţile scrise de Mihail Sebastian, din Biblioteca Liceului „A. T. Laurian”.

După două săptămâni în care am adoptat poziţia ghiocelului, cu capul plecat spre pământ, m-am înscris la Olimpiadă. 

- Tu? Nu am eu dreptul să îţi leg aripile. Un singur lucru te rog. Este o rubrică acolo, pe foaia de examen, unde trebuie să completezi numele profesorului cu care faci româna la clasă. Las-o necompletată, te rog.

Mi-a dat câteva sfaturi, mi-a explicat ceea ce am întrebat, mi-a urat succes şi, în duminica următoare, am transcris din memorie tema la care luasem 3, pentru că un subiect era interpretarea poemului „Gorunul”, de Lucian Blaga. 

Tocmai citisem „Rădăcini”, de Alex Haley. Despre griotul care a refăcut puntea dintre stră-stră-nepotul negrului răpit din satul lui natal şi dus în sclavie şi urmaşii celor rămaşi acasă. Griotul este un poet-cântăreţ ambulant în Africa occidentală. De fapt, exercită o funcţie de muzicant poet şi retransmite prin viu grai, din generaţie în generaţie, istoria unei familii. O învaţă, cât este ucenic, şi o îmbogăţeşte, reuşind să păstreze legătura între trecut şi prezent. Aceşti grioţi, atunci când mureau, erau îngropaţi în trunchiul unui baobab. Şi de acolo vegheau mai departe istoria lumii. În mintea mea de adolescent, licean care îl studia pe Blaga, baobabul a corespuns gorunului din trunchiul căruia îi „vor ciopli/ nu peste mult sicriul”, fiindcă Blaga era scriitor şi scriitorul are menirea de a aminti societăţii în care trăieşte cine este, care îi sunt rădăcinile, de a-i aminti de unde a pornit şi de a o avertiza dacă drumul este greşit, are menirea de a pune curcubeul lui peste furtunile societăţii în care trăieşte, la fel cum Dumnezeu a pus curcubeul peste lumea de după Potop, ca semn al legământului Său cu oamenii. 

Cu tema aceea, am fost a doua pe lista mediilor la faza judeţeană. Şi am luat primul 10 la domnul Profesor.

- Felicitări. Mi-ai făcut o mare bucurie, să ştii! 

Mi-a crescut inima cât o pâine în cuptorul fierbinte. 

- Dar ai uitat să completezi rubrica aceea în care trebuia să scrii cu cine faci româna. 

S-a deschis cuptorul, a intrat o pală de curent şi a scăzut pâinea-inimă a mea. Dar am tăcut. Şi atunci l-am văzut zâmbind. Prima dată când l-am văzut zâmbind. Şi cuptorul a început iar să duduie şi pâinea-inimă a mea a crescut din nou. 

La finalul celor patru ani de liceu, mi-a spus că voi intra la Filologie. Şi am intrat. 

Nu am avut doar note de 10 la română, dar notele mici mă ambiţionau, eram conştientă că primeam cât meritam. Conştientă, mai ales, că eram o adolescentă introvertită, întotdeauna aveam răspunsul corect la îndemână, dar, până să ridic eu mâna, altcineva îl rostea deja. Eu ridicam mâna doar când nimeni din clasă nu ştia răspunsul. Aşa am luat un alt 10, când domnul Profesor a citat din „Craii de Curtea-Veche”, de Mateiu Caragiale, şi a întrebat cine ştie din ce roman a citat şi cine l-a scris. Am răspuns şi m-a întrebat dacă l-am citit şi ce mai ştiu despre acel roman. Nu ştiam mare lucru, doar că titlul provine dintr-o anecdotă publicată de I.L.Caragiale în revista „Vatra”. Îl citisem. L-am povestit, cu oarecare stângăcie. Îmi plăcuse, în primul rând pentru că era altfel faţă de ceea ce citisem până atunci. 

Ştia că citesc mult. Nu a ştiut însă că scriu, nu am avut curajul să îi spun. Prima dată când a aflat a fost la întâlnirea de 25 de ani de la terminarea liceului, când fiecare am adus câte ceva din ceea ce realizasem în viaţă şi am dăruit foştilor noştri profesori. Eu am adus volumul de versuri „(I)reversibil”, pe care l-a răsfoit cât a stat la prezidiu. 

De atunci, nu l-am mai văzut decât foarte rar. Şi, în ziua aceea din august 2017, mi-au venit în minte două strofe: 

„O casă pe pământ, una-n pământ,
trăim oricând în două locuinţe,
când gurile printre pereţi mai sînt,
picioarele-amiros a nefiinţe.

Şi iar rotim o ceaşcă de cafea –
planetă pentru-o zi cu moi secrete –
şi iarăşi un cuvânt va mai cădea
de la etajul stelelor sub ghete.”


Erau cele două strofe din finalul poemului „Vorbim”, inclus în volumul subţire pe care în urmă cu 32 de ani, tata mi-l dăruise ca o acceptare tăcută  plecărilor mele mai devreme de acasă şi a întârzierilor mele. 

Oricâte cuvinte din cele rostite de mine vor mai cădea „de la etajul stelelor sub ghete”, nu voi renunţa niciodată să le rostesc. Nici de la catedră, nici din paginile cărţilor. Pentru că mereu mă voi gândi la zâmbetul acela firav al Profesorului meu de română, când pâinea-inimă a mea a crescut şi când am învăţat că trebuie să aperi şi să creşti şi să cazi odată cu menirea pe care conştient ţi-ai asumat-o.

(M i h a e l a  A r h i p)



(nota red.) Dumitru Țiganiuc ar fi împlinit astăzi 78 de ani, Născut pe 24 martie 1941, la Ripiceni, judeţul Botosani, Dumitru Ţiganiuc a fost și rămâne o figură emblematică a Botoşanilor. Un destin dedicat catedrei și cuvântului, Domnul Profesor, așa cum îi spuneau confrații și foștii elevi, a plecat în veșnicie pe 6 august 2017, dar a lăsat în viață o urmă a poeziei care nu se va stinge niciodată.

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Stiri Botosani

Încă un val de căldură peste România!

astăzi, 13:18
108

Meteorologii au emis, miercuri, o informare meteo, anunţând trei zile de disconfort termic în toată ţara, cu temperaturi de 37 de grade.La nivel național, miercuri, joi și vineri ...

Încurajarea spiritului civic începe să dea roade la Botoșani. Tot mai mulți oameni sună la poliție când văd șoferi beți la volan!

astăzi, 12:56
348

La fel ca și în societatea europeană, parteneriatul nescris între cetățeni și poliție pare că începe să dea roade la Botoșani, unde tot mai mulți oameni, încurajați ...

ACUM: Apă sistată și lucrări de reparare a unei avarii restabilite și acum zece zile

astăzi, 12:52
283

Se lucrează, încă o dată, pentru remedierea problemelor de alimentare cu apă, în zona intersecției dintre bulevardul „Eminescu” și strada Sucevei. Locuitorii din zonă su...