Magda URSACHE
Am intrat cu sfială în domeniul lui Iordan Datcu şi Constantin Eretescu: etnologia. Aveam nevoie de o altă imagine a românului, implicit a ţăranului român, decât cea oferită de „defectologii” care-l desenează în cărbune: un „balcanic” hoţ, leneş, lingău, iar literatura lui, realmente nulă.
Spirite federalizante constată că ţăranul e călcâiul vulnerabil al României; că, din cauza lui, înapoiat cum este, nu ne federalizăm, nici nu ne sincronizăm. Ţăranul nu poate fi trans: transnaţional, transetnic, transexual etc.; de la morala creştină se abate mai greu. Iar etnoblasfemiile nu contenesc. Patapievici nu distinge decât lipsuri: „Blândeţe, toleranţă, spirit receptiv, curaj, patriotism – haida-de! Eu n-am văzut nicăieri aşa ceva la români […]”. Ce se vede prin lentila sa? „Românul e intolerant, xenofob, violent-şi-laş, retractil, agitat-şi-abulic”. N-a pus nici un bemol în multele ediţii ale cărţii sale, Politice.
Andrei Oişteanu susţine (v. Imaginea evreului în cultura română) că ţăranul era convins (de biserică sau de cine?) că, „dacă omoară un «jid» îi erau şterse 40 de păcate şi asta începând cu secolul XVIII”. Mi-am curăţit mintea după această afirmaţie, amintindu-mi ce mi-a povestit Petru. Copil, a fost acolo, împreună cu câţiva oameni din sat: le-a dat apă celor din garnitura staţionată în gara Podu Iloaiei. Iar istoricul Zamfirache susţine că „nimeni nu se putea apropia de trenurile morţii”, încărcate cu 7000 de evrei. Uite că nu se poate generaliza portretul unui ţăran violent, cu pusee antisemite.
Am cunoscut şi un supravieţuitor, unul dintre cei o mie, salvaţi din „trenul morţii”, un doctor ieşean pe nume Blum. Era pe picior de plecare în Israel şi se întreba dacă să ia cu el kilul de medalii date de regimul Dej-Pauker. Ne spunea că altfel am fi trăit dacă s-ar fi realizat Republica Evreiască, după „întoarcerea armelor”. Argument: la recensământul din 1930, din 102.000 cetăţeni ieşeni, 34.000 erau evrei. E inutil să spun că replica Bătrânului a fost necruţătoare. L-a citat pe Caragiale, despre care nu se poate spune că ar fi fost antisemit. Iată ce-i scria, în martie 1907, lui Zarifopol: „În ţara de sus, Botşeni, Ieşi, Dorohoiu, răscoale ţărăneşti contra posesorilor – contra jădanilor. E lată rău”. Parantetic spus, minţi înguste au cerut eliminarea vocabulei jid, deşi nu avea sens peiorativ. Şi D. Drăghicescu opta atunci, în 1907, în Din psichologia poporului român, pentru naţionalizarea solului patriei; imperios necesar era să fie dat ţăranilor ca să fie ridicaţi economic, etic, cultural. Şi nu era antisemit, ci profund democrat.
Sunt mulţi etnologi care au adoptat rapid mainstream-ul: să batjocorească românismul (cuvîntul românism apare la Samuel Micu şi la Ion Heliade-Rădulescu) din spaţiul mioritic, citind în el intoleranţă. Multi etnici am fost, aşa rămânem, spun unii: 3 ciobani, 3 etnii puse pe omor. Cineva vede în morala baladei Mioriţa faptul că trebuie eliminat conflictul interetnic cu… ungurii, citind eronat cuvântul ungurean. Iar Capodopera Mioriţa e luată în batjocură, mai ales testamentul ciobanului, presupunând laşitate, fugă de lupta cu baltagul. „Un popor care a creat Mioriţa trebuie stimat şi respectat”, scrie Petru Ursache. „Şi Socrate, şi Iisus sunt foarte mioritici”, a rostit Ion Coja, într-o conferinţă.
Ce nu ştiu aceşti adaptaţi la trendul risipirii valorilor tradiţionale (Tradiţie? Oaie rumegătoare!) şi totodată al stilului etnic românesc, e că ţăranul nu se teme de moarte. În folclor, apare cuvântul mortiţă, de unde Cioran l-a extras, prefăcându-l, „naiv şi sentimental” (Ion Vartic), în morţişoară. Iar sacrificiul pentru naţiune-etnie-popor nu-i detestat de ţăran, cum o fac niscai intelectuali intraţi din nou „în câmpul puterii”. Ţăranul îşi ţine eroii in pectore. Aceiaşi intelectuali, în stilul cărora nu intră factorul etnic, opinează că etnologia şi etnografia ar trebui scoase din studiile de filologie, locul lor fiind pe undeva printre ştiinţele sociale. Cât despre literatura orală, ea ar trebui eliminată din istorii literare. E chiar demodat să-i consacri folclorului primul capitol. Gata cu analfabeţii ăştia! Dar Iisus, cel născut într-un biet staul de oi, n-a învăţat prin viu grai? Cine i-a descifrat semnele de pe nisip? Ioan Gură de Aur spune despre Hristos: de s-ar fi scris cu de-amănuntul, mi se pare că nici în lumea aceasta n-ar încăpea cărţile ce s-ar fi scris”. Şi Mioriţa are mult peste 1000 de variante.
Ţăranul nu-i risipitor cu valorile româneşti, ca aceia care se cred începători de literatură. Din nimic nimic răsare, spune etnosoful. În biserica din Ipoteşti, dedicată poetului (ideea a venit de la N. Iorga şi de la Cezar Petrescu), aureolele sfinţilor sunt negre, simbolizând doliul după poet. Ţăranii intră, se închină şi sărută portretul lui Eminescu; se împărtăşesc din vechiul potir, din care s-a împărtăşit şi poetul lor, negat de aceiaşi începători de subliteratură.
Constantin Eretescu n-a plecat din România ca să nu se mai uite înapoi. Ce-ar fi să observăm că Goma a rămas şi la Paris basarabean, aşa cum nici Mircea Eliade, nici Vintilă Horia, nici Basarab Nicolescu – şi câte alte nume n-aş putea înşirui aici – n-au tras uşa României după ei. Da, C. Eretescu îi judecă pe români aspru, dar drept, fără a fi un hulitor de patrie. Şi nu-şi vrea ţara pierdută.
Când a venit în România, C. Eretescu nu vorbea româneşte. Iordan Datcu precizează că „nu era vorbitor nativ al limbii române”. Şi a scris romane, ca şi Mircea Eliade, ca şi Paul Goma, în româneşte. Ochiul etnologului experimentat i-a ajutat în proză.
El şi soţia sa, Sanda Golopenţia-Eretescu, şi-au salvat lăuntrul (vocabula lui Dan C. Mihăilescu), emigrând în SUA. Cu obidă, diaristul notează: „«la noi» a dispărut. E o expresie care a murit odată cu plecarea din ţară. Şi mă întreb acum dacă va mai exista un loc pe pământ căruia să-i pot spune «la noi»” (iulie, 1980).
Pentru că am reţinut din monografia lui Iordan Datcu că Eretescu copil (armean polonez) vorbea ruseşte şi deloc româneşte, reproduc un citat din scriitorul rus stabilit în Elveţia, Mihail Şişkin (Paltonul cu gaică. Proză scurtă, Eseu, Ed. Curtea Veche, 2017, trad. Antoaneta Olteanu). Scrie Şişkin: „Când a apărut problema traducerii Elveţiei ruse în germană, mi-am dat seama brusc că această carte există cu adevărat numai împreună cu cititorul meu rus (…). Se pot traduce cuvinte, dar nu poţi traduce un cititor”. Şi pentru că etnologul C. Eretescu s-a ocupat de folclorul urban, adaug eu: limba e ca femeia din cântecul de mahala al lui Mărgineanu. Parafrazând, limba te urcă, limba te coboară. Lăsând gluma la o parte, limba e instanţa supremă.Dacă pierzi procesul cu ea, nu mai ai unde face apel. Or, cei doi exilaţi s-au opus cu toată puterea pericolului de a-şi pierde limba maternă. Şi cum să n-o fi făcut Sanda Golopenţia, când tatăl său, geopoliticianul Anton Golopenţia, căuta români în Rusia? În Melitopol, la Marea de Azov, a descoperit un restaurant-unic – numit Bucureşti. Se colonizase (sub Ecaterina a II-a) teritoriul de dincolo de Bug. Cercetările sale l-au dus la arest şi la moarte, în '51, la Văcăreşti.
Dimpotrivă, în 1947 (v. scrisoarea către Petru Comarnescu, din 11 ianuarie, în „Manuscriptum”, nr. 1-2, 1998), Cioran a decis: nu voi mai scrie niciodată româneşte”. Pe cale de consecinţă (sau nu), s-a dezis de rădăcini: „Singurul lucru inteligent pe care l-am făcut în viaţă e că am întors spatele originilor mele”. Cred că e cumplit să fii apatrid şi încă „prin alegere”. După cum a renega limba maternă e o trădare de amintiri „şi, până la un punct, de sine însuşi”.
Citind monografia lui Iordan Datcu, Constantin Eretescu, din 2017, venită după cea intitulată Petru Ursache, din 2016, m-am gândit cât de apropiate sunt destinele celor doi etnologi: Eretescu şi Ursache.
„Eu l-aş scuipa”, scrie Eretescu despre Voronin, care considera o umilire steagul românesc pe parlamentul Republicii Moldova, celălalt stat românesc. Tema Basarabiei desprinse de ţară şi făcută bucăţi (URSS a schimbat fără păs componenţa demografică a teritoriilor româneşti ocupate) i-a îndurerat deopotrivă. „Dumneata nu-i cunoşti pe ruşi, spune Gavrilă Mavrodin (personaj din romanul În căutarea Alexandrei, nota mea) încet. Sper să nu ajungi să-i cunoşti. Ruşii adevăraţi nu sunt cei din cărţile lui Cehov, aşa cum eşti tentat să crezi. Un scriitor mare care a creat o lume care nu mai există demult. Aşa cum ar fi de prisos să-l cauţi pe Aristotel printre grecii de azi”.
Ocupanţii ruşi îi arseseră în curte biblioteca imensă fără a deschide vreo carte, deşi pe rafturi se aflau şi multe ruseşti. Biblioteca tatălui meu, parte în germană, a fost arsă în curtea casei din Buzău. Fetiţa care eram s-a bucurat cu candoare de focul pus de un ofiţer sovietic, încartiruit la noi în casă.
Cum am narat în romanul Astă-vară n-a fost vară… (Editura Institutul european, 1996), „Goethe şi chiar Kant erau, în mintea lui, la fel de amestecaţi în invazia fascistă ca şi Führerul. Oricum, în acelaşi foc au ars şi Platon, şi Voltaire, şi Dostoievski, şi Shakespeare, şi Cehov, şi Caragiale”.
Atunci, glasul tatei, om bun şi blând, răsunase inexplicabil de dur, de tăios, adresându-se mamei: „Ia-o pe Magda de aici. Ia-o de aici mai repede!”. Cu siguranţă, n-a vrut să mă bucur de focul alimentat de cărţi. A trebuit să-şi suprime orice pretenţie omenească de revoltă faţă de o barbarie nejustificată şi nejustificabilă. Am aflat, după moartea lui, că-şi construia un fel de arcă pentru o altă bibliotecă, fără pământ de sprijin: nota fraze din V. Pârvan (carte arsă), din P.P. Panaitescu (carte arsă), din Blaga (ars), Geneza metaforei şi sensul culturii, care-i rămăseseră în minte.
Din păcate, s-au păstrat etichetările proletcultiste „fascist” şi „antisemit”, emise de foştii tovarăşi, azi domni, pentru Iorga, Pârvan, P.P. Panaitescu, Eliade, Voiculescu, Noica, Sergiu-Al.-George… Dar a fi fascist, antisemit, şovin înseamnă a fi precar mental. Au fost astfel cei enumeraţi mai sus?
Ediţia Murăraşu, Literatura populară, a devenit şi ea carte interzisă. Culturii române i s-au tăiat venele, într-o Românie dată bacşiş lui Stalin de Churchill, atunci devastat de depresie, pe care o numea „câinele negru”, şi de alt bolnav al marii politici, Roosevelt.
Petru obişnuia să-mi repete: „dacă zgândări coaja unui rus, dai peste un tătar”. I-o spusese Petru Caraman, marele slavist.
Şi Datcu, şi Eretescu, şi Ursache au urât directivările şi directivele, instruirile şi consfătuirile, congresele şi plenarele cu luările lor de măsuri aplaudate de politruci. Pentru Constantin Eretescu, şedinţa comunistă e „ceremonialul prin care se manifestă puterea”. Am văzut ce s-a întâmplat la noi când istoria a fost instrument al puterii politice.
Petru Ursache n-a crezut în inferioritatea României, nici istorică, nici culturală. Pentru Rădulescu-Motru, preluarea modelului european în România a fost doar act mimetic, formă fără fond. Doar fusese discipolul lui Maiorescu! D. Drăghicescu critica „pornirea imitaţiei” din firea românilor. N-aş zice totuşi că „tot trecutul nostru este un şir de imitaţii”. P. Ursache vorbeşte şi el de mitul schimbării la faţă. O altă schimbare mimetică? Dar astăzi ne pândeşte riscul colonizării, nu al schimbării. Conştiinţa naţională nu-i neisprăvită ( Drăghicescu), dar se cam vrea isprăvită.
Magda URSACHE
