"Azi deci, fâlfâind drapele, cântă, Ţară fără pâine,/Şi –cum cer ai tăi Arhangheli –judecata s-o-ncepi mâine/Ori destinului tău mare fir de aur ştii să-i torci/Ori întreaga ta grădină va fi cocină de porci..."
Vasile Militaru, Bucură-te, Ţară!
Prozatoarea, eseista, redactorul şef de la ştiri.botoşani, am numit-o pe Florentina Toniţă, a pus o întrebare colectivă, în pragul celebrării Centenarului Marii Uniri: Ce am pierdut şi ce a mai rămas de pierdut? Ce am pierdut? Populaţie cât Siria, aflată, în 2011, în război civil. Ce nu mai avem? „Resurse umane”pentru economie naţională (întrebaţi-l pe Petre Roman de ce s-a opus metodei MEBO), pentru construcţii (dar avem borduri), pentru medicină (dar spitalele s-au îmbogăţit cu Klebsiella şi alte bacterii ucigaşe), pentru învăţământ (dar fenomenul bulling în şcoli e în creştere, iar pe copii îi îmbrăcăm în draci şi-n strigoi de Halloween; satul s-a golit şi de copii, şi de învăţători).
Războiul (rece) al dezintegrării României e în desfăşurare. Ce să mai spui decât ca Eminescu: „Cum te pradă şi te seacă/ Săracă, ţară, săracă!” Ni s-a cerut şi ni se cer „pământ şi apă”, gaze naturale, păduri şi aur contra cianuri. Iar cei desemnaţi să aibă în grijă treburile statului au în grijă doar treburile personale.
Un istoric de renume ne persuadează să învăţăm din prezent, chiar din mai-mult- ca- prezent, că din trecut n-am avea ce învăţa. Doar deţinem messenger şi telefonie mobilă care ne ocupă tot timpul, ce ne mai trebuie istoria lui Iorga, a lui Cartojan, a Giureştilor, a lui Vlad Georgescu, a lui Florin Constantiniu, a lui Ioan-Aurel Pop? Numai că o naţiune fără trecut e o imposibilitate. Ştie domnul Lucian Boia asta (cum nu?), de vreme ce scrie negru pe alb: „Câte nu se pot trage dintr-o definire neadecvată a naţiunii.” Aici trebuie să-i dau dreptate (există şi polemici benefice) amintindu-i definiţia lui Lenin, care cunoştea importanţa limbii, a teritoriului, a vieţii economice, a vieţii politice, a culturii. Dacă nu ai una dintre aceste condiţii, dispari ca naţiune, leniniza el. Şi atunci a colonizat, a produs transmutări uriaşe: în gulagul sovietic s-au suprimat identităţi etno-spirituale. Pe urmele lui Lenin, noi aprobăm imigraţia, chiar un preşedinte român îi sfătuieşte pe români să emigreze. Reconstituim eronat istoria, iar efortul creator colectiv, care este literatura orală, nu ne mai place. Mihaela Malea Stroe, în revista „Alternanţe”, nr. 4, octombrie 2018, sub titlul Moriţa… pleiada şi gaşca, face o descoperire sinistră: că s-a alcătuit Asociaţia Anti- Mioriţa, cu scopul de a salva poporul român de tot ce-i inoculează capodopera: Invidie, Resentiment, Resemnare, Laşitate şi - culmea! - Sacrificiu, toate cu majusculă. În alte cuvinte, sacrificiul, bifat negativ, ar însemna laşitate şi resemnare ori amândouă la un loc, că n-am înţeles. Iar „asociaţii” văd în bunul păstor un scrântit vorbind cu o oaie, un laş nevrând să lupte cu baltagul, capodopera orală trebuind a fi scoasă musai din manuale pentru că i-ar bolnăvi pe şcoleri de fatalism mioritic. Curajul în faţa morţii? A, anti-mioriţeii nu-l pun la socoteală.
Canalele TV ne servesc la întrecere cultură surogat, ca să nu-i spun subcultură. Celentano zis şi Centenaru produce miştocănie groasă de Las Fierbinţi, că-ţi vine să strigi ca Vasile Gogea: „Opriţi mârlănia, vreau să cobor!” Buna cuviinţă e pierdută, pierdută e şi demnitatea civică. „Vedetele” ne urează An Nou fericit!, în chiloţi; pe sticlă a apărut şi Florin Bădiţă, “fondator” al „evenimentului” Ziua fără pantaloni în metrou, în numele activismului civic, pesemne.
Ca să fim „sclavi” fericiţi ai societăţii de consum, marginalizăm eroii, ba chiar vrem să-i dez-onorăm, educaţia identitară e în paragină, ca şi patrimoniul: nu ne preocupă puterea de rezistenţă a celor nealiniaţi comunismului, ucişi, arestaţi, schingiuiţi, persecutaţi. E uşor de văzut, de cei care vor să vadă, că luptătorii pentru Marea Unire s-au împotrivit până-n moarte tăvălugului bolşevic.
Neamul nostru de margine de imperii, cum ne-a fost datul, a avut mari bărbaţi în frunte, de la Burebista şi Zalmoxe la Mircea, Ştefan, Mihai, Matei, Neagoe, Constantin, domn creştin… Grigore al III-lea Ghica n-a cedat Bucovina în 1775 şi a murit martiric. Da, am avut bălceşti, kogălniceni, brătieni, tituleşti… De la Ion I. C. Brătianu s-a ajuns la Cioloş şi Dăncilă, de la Cuza şi Carol I la Iohannis, mereu (in)decis: şi când trebuie să-l celebreze pe Avram Iancu, şi când trebuie să citească un proiect de lege… Mă întreb cât i-ar fi trebuit să lectureze Memorandumul românilor transilvăneni. Parantetic spus, aţi observat ce schimbători sunt preşedinţii noştri? Băsescu e acum anti-băsist în problema omul şi binomul, Iohannis e anti-lucru bine şi rapid făcut, doar Iliescu a rămas acelaşi: şi-a conservat identitatea ideologică şi limba de lemn.
Guvernanţii sunt spectatori pasivi la dez-naţionalizare. Ungurii poartă un doliu bizar-hilar după Trianon; iredentismul maghiar - zice presa - primeşte fonduri de la stat. Iar noi, prin şcoala Boia, afirmăm că vocea majorităţii n-are importanţă, că identitatea nu mai e temă majoră. Miracolul-enigmă al rezistenţei româneşti într-o mare slavă? Poveste! Suntem damnaţi etnic! Ce comunitate de destin mai visăm? Boia, multieditatul, opinează: „Cândva ar fi primat dreptul istoric, astăzi însă, în acord cu valorile şi mentalităţile actuale, prezentul are întâietate; o ţară e firesc să aparţină oamenilor care trăiesc acum în ea, nu celor care au trăit cândva.” Aşadar secuilor sau , eventual, imigranţilor. Nu trebuie să fii istoric neapărat ca să ştii că, sub dualişti, în Transilvania crunt asuprită, când românii locuitori majoritari cereau drept de vot universal, grofii maghiari le strigau: „Vă dăm spânzurători!” Şi ce uşor renunţă la acest drept europarlamentarul Cristian Preda, cerând suspendarea votului reprezentanţilor guvernului român în Consiliul UE. Halal treabă: reprezentantul României se manifestă contra României, ca românii să nu aibă drept de decizie în UE.
Ignoranţa nu se împacă defel cu cauza naţională. Partidul Naţional Român, reprezentând 3,5 milioane de români, nu era recunoscut în Ungaria, la 1910. Cenzura nu aţipea: arestările pentru delicte de presă curgeau: 225 de ziarişti români (după „Tribuna”, nr. 176, din 1909) fuseseră amendaţi, însă UDMR e veşnic părtaşă la guvernare. A apărut şi o glumă, doar ne pricepem să ne detaşăm făcând haz de nehaz. Întrebare: „De ce votăm? Răspuns: Ca să ştim cu cine mai guvernează UDMR.”
Unui arheolog medievist, B. Apăvăloaie, i se spune să nu mai umble după cioburi de oale, dar Adrian Cioflâncă sapă după oase de evrei ucişi de ţărani asasini înrăiţi şi dă zvon fals că le-ar fi găsit în marginea Târgului Ieşilor, făcându-se de râs. Era, în fapt, cimitir sătesc. Sunt istorici care pledează pentru eroismul lui Pacepa, în timp ce adevăraţii eroi sunt delegitimaţi. Unii se tot întreabă ce-am căutat lângă Antantă. Oare de ce? Trebuia să-i lăsăm pe românii transilvăneni sub Ungaria şi să fim de partea Puterilor Centrale, Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria?
Ungurii plâng Trianonul , iar noi considerăm că data de 1 Decembrie nu-i „cuprinzătoare”. Cuiva îi e frig, altcuiva nu-i place fasolea rimând cu cârnaţii. Neagu Djuvara a contestat data mult şi rău: că Unirea a fost ratificată de Ferdinand în 11/22 decembrie 1918. De ce n-ar fi serbată ziua naţională cu două zile înainte de întâi ori cu 6? Simplu: pentru toate cele patru provincii, momentul astral e 1 Decembrie, Alba Iulia. Djuvara mai pleda pentru 10 mai (1866), când intra Carol I în Bucureşti şi depunea jurământul de domnitor. Zi a monarhiei într-o - până una alta- republică? Poate şi o monedă cu capul lui Radu Duda, excelent în rolul de prinţ.
O, dar nu avem noi două state româneşti, România şi „R. Moldova”? Iar în „R. M.”, cum ghilimetez eu Basarabia, încă se serbează eliberarea de sub „ocupaţia fascistă româno- germană”, ca şi cum se mai învaţă istoria lui Roller. Mai există o mică Românie, a vlahilor, unde se ajunge pe drumul Sarajevo- Belgrad. Pe un panou stă scris: Welcome to ROMANIJA. În Romanija din Bosnia, regiune din Republica Srpska, parte componentă a Bosniei, se vorbeşte o minune de română rotacizată. Tito nu le-a dat voie să se declare români, i-a pedepsit pe insurgenţi şi cu 10 ani de puşcărie, dar de vorbit ei vorbesc româneşte.
Sârbii au Voievodina; Ungaria controlează (şi poluează) Tisa, iar noi ne consolăm cu plăcuţele bilingve pe care întâi stă scris toponimicul în maghiară. Delăsători cum suntem, zicem: Bun şi-atât! Doar am câştigat aderarea la NATO şi integrarea în UE fără spaţiul Schengen.
Fundaţia Gojdu, în valoare de trei miliarde de euro - zic gazetele- a fost pierdută de fostul premier şi fostul şef SIE Mihai Răzvan Ungureanu, încălcând testamentul lui Emanoil Gojdu, formulat cu trei luni înainte de a muri, în 4 noiembrie, 1869. Bunurile Fundaţiei au fost confiscate de comunişti; după ’89, s-au făcut negocieri cu Ungaria, inutile însă de vreme ce Ungureanu a cedat un tezaur fabulos. „Întotdeauna loial”? Dar cui? Din banii marelui filantrop au primit burse de studii Victor Babeş, Goga, Ioan Lupaş, Traian Vuia, C. Daicoviciu... Propun să i se acorde o bursă şi lui MRU. Poate află fostul premier că Emanoil Gojdu a promis că îşi va servi neamul şi de sub glie.
Dar nu cumva ne-am obişnuit cu cedările? Satul arădean Nadăş n-a fost cât pe ce să fie retrocedat, cu vatra lui, cu terenuri, cu casele oamenilor, unei familii care moştenise de la Ecaterina Mairovitz, o vecină evreică de 93 de ani, care nu mai avea averea de la 1939?
Pentru sperjuri ar trebui instituită sancţiune grea, cu puşcărizare, chit că închisoarea cu televizor nu mai înseamnă cine ştie ce pedeapsă.
N-au nevoie tinerii să li se spună adevărul? Dar nu-i adevărul valoarea primă a creştinismului sau nu mai este? Spune D. Stăniloae că „naţiunile sunt realităţi voite de Dumnezeu”, „fapte drepte, de neînlăturat”.
În 1993, Ungaria l-a recuperat pe Horthy; noi nu-l pomenim pe mareşalul Antonescu, deşi a avertizat că semnarea armistiţiului cu Molotov înseamnă pierderea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. Că ţara va fi lăsată la discreţia ruşilor dacă se dă ordin soldaţilor să depună armele. Şi eu cred că se putea ieşi din război fără întoarcerea armelor, dar tânărul rege a căzut în plasa unei conspiraţii, declarând la radio un armistiţiu nesemnat de ambele părţi aflate în război. Armata Roşie, după placul lui Molotov, a fost lăsată să intre în ţară fără luptă, sovieticii au confiscat săbiile ofiţerilor. Am intrat în cleştele Ribentropp- Molotov, apoi, la 23 august, majusculizat cu asupra de măsură, într-o eroare şi mai mare. Churchill a văzut la fel situaţia României, în discurs. Deşi Armata Română a capitulat, Armata Roşie a împins-o în prizonierat. Cei întorşi din lagăre în ţară au murit în paideimos. Ca generalul Ion Răşcanu, mort la Sighet. Ca ministrul Apărării, generalul Pantazi, mort în ’58 tot în puşcărie, la Râmnicu Sărat. Prin Aiud şi Gherla a trecut şi fiul său, Ion Pantazi. Nicolae Macici şi-a pierdut ochiul drept la Cindrel, în 22 septembrie, 1916. În ’41 comanda Armata I, iar în ’45 a fost judecat în primul lot al criminalilor de război şi condamnat la moarte. Mihai I l-a „salvat”: i-a comutat condamnarea la moarte în muncă silnică pe viaţă. A trecut prin Jilava, Dumbrăveni, Aiud şi a murit în 1950. În acelaşi fel a fost salvat şi generalul Constantin Trestioreanu, mort în ’57, trecut, după câte ştiu, prin „academia reeducării” de la Piteşti. Generalul Gheorghe Avramescu a fost ucis de sovietici în 3 martie ’45, ca să nu se alieze cu generalul Rădescu. Arestate şi duse în Siberia i-au fost soţia şi fiica. Avramescu a luptat la Mărăşeşti, a trecut Prutul în ’41, a luptat în Crimeea peste mare, salvând în retragere 200.000 de români, pe „Linia Albastră” de 80 de kilometri de front, apoi a luptat pentru eliberarea Ardealului. A mai fost şi generalul ostaş Nicolae Dăscălescu, „legenda Dăscălescu”, mereu în prima linie. A comandant Armata a 3-a (Cotul Donului, Stalingrad, Doneţ), apoi pe a 4-a. Grav rănit pe frontul de Vest. A făcut Tatra şi Carpaţii Albi. Arestat în ’46, condamnat de Tribunalul poporului pentru „crime de război”, „vinovat de dezastrul ţării”. În ’55, generalul Malinovski l-a întrebat pe Dej de fostul camarad de font din Cehoslovacia şi Dăscălescu a fost eliberat. Obţinuse 5 hectare prin Ordinul „Mihai Viteazul”şi fusese declarat sabotor agricol pentru că nu plătise cote cât timp fusese sechestrat.
Să le dea Dumnezeu lumină eroilor, că istoricii de şcoală nouă îi ţin departe de lumina rememorării, întrebându-se ce-au căutat la Cotu Donului ori opinând că n-aveau ce căuta dincolo de Nistru. În Transnistria, an 1992, recensământul spune că erau moldoveni 40%, ruşi 22%, ucraineni 28 %. Sublocotenetul transnistrean Bulat scria la 1917 că Transnistria trebuia alipită Basarabiei: „dacă vom lăsa Ucraina să taie o ramură azi, alta mâine, din copacul nostru va rămâne buturuga.” În 1918, Transnistria cânta Deşteaptă-te, române! Şi s-a tot cântat în şcoli, până la 1919, când teroarea bolşevică a cuprins-o. Sub sovietici, intelectualitatea acuzată că a făcut jocul „duşmanului român” a fost cumplit decimată. Scriitori transnistreni chinuiţi în închisori : Nicolae Smochină, Toader Mălai, Nicolae Ţurcanu, Simion Dumitrescu, Petre Chioru, Mihai Andreescu, Mitea Marcu, Alex. Caftanachi, Iacob Doibani, Ion Corcin, Dumitru Bătrâncea, Nistor Cabac… Îi pomeneşte Petru Ursache în Istorie, genocid, etnocid, volumul al doilea.
La ce am pierdut şi la ce a mai rămas de pierdut voi reveni.
