Cel care a așezat Poesia în rândul ființelor, definind-o Corp viu, a fost Aristotel. Profetul orb al lui Apollo, Tiresias, a fost un fel de alter ego, adus de Homer în epopeea sa, nu doar pentru a-i da cele mai bune sfaturi lui Odiseu în rătăcirile sale, ci pentru a fi și modelul de poet născut, iar nu făcut. Nu știu dacă de acolo a pornit spre lume Poesia, așa cum au denumit-o latinii, însă până ca aceasta să-i provoace pe cei mai mulți dintre poeții cu har să o transforme în scutul lumii, încercând să o salveze, nu prin trupul acesteia, ci prin sufletul ei îmbolnăvit, Poesia a avut cea mai apropiată relație a omului cu divinitatea.
Socrate a spus că folosirea defectuoasă a cuvintelor poate îmbolnăvi sufletul. Prin urmare, poetul este obligat să folosească în cel mai corect mod cuvântul, respectând regulile gramaticii. Dacă Filosofia a fost născută pentru a explica și iubi frumusețea lumii, așa cum Dostoievski a spus – „Frumusețea va salva lumea!” –, Poesia este însăși frumusețea lumii.
Așa cum orice ființă din lume are o zi în care își celebrează numele, și Poesiei i-a fost aleasă ziua echinocțiului de primăvară să-și serbeze numele. Câți știu că o sărbătoare este esența perenă a acelei ființe care-și renaște numele, revigorează ființa o dată pe an întru a privi spre viitor cu tot ceea ce este mai frumos din trecut? Nicio faptă imaterială sau materială a lumii nu s-a dovedit mai durabilă ca Poesia, dăinuind de când e lumea și cât va fi lumea. Și de aceea doar Poesia, acolo unde este cu adevărat expresia harului divin, o va salva. Nicio armă, oricât de sofisticată, așa cum poate deveni IA, cu toate clonele ei, nu o poate elimina. Acolo unde apare germenele răului, unde războiul vine să elimine tot ce este uman, înseamnă că Poesia a fost eliminată sau alterată și înlocuită cu formele ei schiloade. Un corp viu bolnav, adică o poezie bolnavă, nu poate salva nimic, ci doar îmbolnăvi și mortifica totul. De aceea singurul panaceu al poeziei sănătoase este limba maternă în care se scrie. Dacă aceasta este prost folosită, produsul rezultat este la fel de prost. Cei care se exprimă dezarticulat, scriu agramat fac cel mai mare rău lumii și insultă astfel divinitatea, adică însuși spiritul perenității frumuseții lumii. La fel de vinovați sunt și cei care, prin mijloacele de ademenire de tot felul, promovează poezia lipsită de calități și limba prost folosită. Cum să sărbătorești Poesia fără a-i respecta criteriile ce au făcut-o să reziste de milenii în fața tuturor relelor care au urâțit lumea? Cine îi poate opri pe cei fără har? Nimeni, doar cernerea timpului, așa cum a făcut de când e lumea, alegându-i din noianul de aezi pe Homer, pe Dante, pe Shakespeare, pe Goethe, pe Rilke, pe Eminescu, pe Arghezi, pe Blaga, pe Bacovia, pe toți cei cu har, lăsându-i în afara lumii pe cei fără har. Da, numai poezia bună va salva lumea! Cea proastă o va îmbolnăvi!