de Cătălin Borangic, istoric:
Idolii, spre deosebire de zei, nu sunt nemuritori.
Fie că s-au ridicat pe soclu prin puterile lor, fie că i-a dus sus valul mulÈ›imilor, mai devreme sau mai târziu mor.
De fapt ei cam încep să moară din ziua când devin idoli. Lungimea gloriei lor este dată de noroc adesea. MulÈ›imile sunt lesne schimbătoare È™i se plictisesc repede dacă nu sunt distrate.
Tot spre deosebire de zei, idolii se hrănesc doar cu aplauze, pe care invariabil le confundă cu dragostea, cu venerația sinceră. Ceea ce este o greșeală fatală, evident.
Cei care se prind de treaba asta mai scapă uneori, dar în general se ofilesc È™i ei, doar că mai încet, discret, anonim.
Vorbind de ofilire, etapa asta este finalul tuturor idolilor. Indiferent dacă încep devreme, furaÈ›i de propria È™i falsa lor strălucire, sau mai târziu, când, deÈ™i păstrează cu evlavie fizionomia vremurilor de glorie, nu sunt decât niÈ™te epave decrepite.
PriviÈ›i în jur. Răsar de te miri unde, sunt mulÈ›i, gălăgioÈ™i, atrag atenÈ›ia cumva, cel mai adesea cu tâmpenii, mai freamătă o vreme, uneori se obrăznicesc, alteori doar patinează penibil È™i îÈ™i sapă finalul.
E limpede că idolii nu sunt ca zeii, nu? DeÈ™i aproape întotdeauna se cred zei.
Doar sunt făcuți din carton.