de Cătălin Borangic, istoric:
Lumea noastră era imperfectă. Nu aveam aproape nimic din ce acum pare banal. Pâine la discreție, de exemplu. Sau caiete. Ori curent electric sau desene animate.
Penuria asta însă conținea și ceea ce acum, voi, numiți pretențios bullying. Aș traduce prin hărțuire, comportament ostil, excludere forțată sau chiar terorizare. Nu aveam.
Daniel era șchiop. Un picior îi era mai mic și destul de strâmb. Îl mușcase un urs, la zoo, când era mic. Așa zicea el, să pară important. În realitate îl lovise o mașină. În ciuda handicapului șontâcăia cu o viteză apreciabilă. N-am auzit pe nimeni niciodată să-i spună „șchiopule”, iar de excludere nici vorbă. Era unul dintre motoarele clasei. Și la învățătură și la prostii.
Vasile era gras. Mă uit în jur acum și-mi dau seama că nu era chiar gras, doar mai rotofei oleacă. Lui îi spuneam „Grasule”, dar niciodată n-a sunat asta peiorativ. De excludere nici vorbă. Era oricum pivotul haitei la toate trăsnăile.
Estera era pocăită. Curată, îngrijită, cu băsmăluța aia străvezie montată pe post de cordeluță și cam tolomacă. Nici vorbă să fi fost jignită vreodată din vreun motiv oarecare.
Cornel era și este țigan. Și Samoilă. Și Sanda și Bobiță. N-am auzit niciodată să li se fi zis „cioară” sau altfel. Decât pe nume.
Nici eu n-am fost marginalizat, deși eram jerpelitul clasei. Nu mi-a zis nimeni în nici un fel jignitor. Doar Cătălin. Nu m-a dat nimeni la o parte, cum nici eu, nici noi, ceilalți, nu am dat la o parte vreun alt coleg sau colegă de școală. Eu cred că dacă vreun elev de astăzi ar avea temperamentul meu din școală, direcțiunea ar chema rapid trupele antitero. Ca să nu credeți că eram vreo ușă de biserică. Ne ciorovăiam, ne mai altoiam, dar nimic din asta nu ducea la excludere, la alungare sau marginalizare. Împăcările urmau firesc.
Împărțeam merele, mâncarea, bucuriile, uneori necazurile, micile victorii, micile înfrângeri într-un fel uman, aș zice.
Nu generalizez, dar nici nu am auzit despre răutățile astea de parc acum cotidiene să se fi întâmplat nici la alte clase, nici la alte școli din oraș.
Era o lume în care și șchiopi, și ochelariști, și tocilari, și derbedei, grași, slabi, tolomaci, toante, săraci, desperecheați, țigani, unguri, români, excepționali trăiau cumva, armonios aș zice, dacă n-ar suna ca naiba.
Cum am spus, era o lume imperfectă în multe privințe, dar cred că asta de acum e mult mai imperfectă.
Însă, fără a fi nostalgic, pot spune că mi-e un pic milă de lumea de acum. Și frică de ce va da ea lumii de mâine.