de Ciprian Mihali, filosof, profesor universitar:
Atunci când am propus punerea în discuție radicală a sistemului de învățământ din România, obsedat de genii și olimpici internaționali, dar eșuând să producă cetățeni pentru o societate solidară, cea mai frecventă acuză pe care am auzit-o a fost aceea că aș propune reîntoarcerea la comunism. Evident, această acuză e formulată de oameni care cunosc comunismul de la televizor, dar ce contează?
„Comunismul” este numele unui ghem de frici și lașități pe care nu vrem să le recunoaștem și pe care le expediem într-un trecut recent și înnegurat, cel din cauza căruia se întâmplă încă tot ce e rău în societate. Lașități mai ales, pentru că dacă acest „comunism” e de vină pentru toate, evident că noi nu am fost de vină nici atunci și, mai ales, nu suntem nici acum responsabili pentru lucrurile care merg rău. Comunismul e numele cel mai la îndemână pe care îl dăm părții din noi pe care o urâm cel mai mult.
Dar aș introduce aici o idee care poate că nici măcar nu este atât de originală: comunismul nu a fost nicidecum o societate atât de egalitară pe cât își imaginează unii azi. Școala din anii 1980 a fost una feroce din punctul de vedere al competiției și al concurenței între elevi. Pot să spun fără ezitare că cele mai dure examene pe care le-am dat vreodată au fost cele de până la căderea comunismului: admiterea la liceu, treapta a II-a, bacalaureatul, admiterile la facultate (2600 de candidați pentru 100 de locuri la Drept în 1985, 325 de candidați pentru 25 de locuri la Filosofie în 1987). Ierarhiile erau ucigătoare: cine a cunoscut repartițiile ca medic, profesor sau inginer în anii 80 știe că pentru câteva sutimi în minus la media de la terminarea facultății trebuia să adaugi încă 200 sau 300 de km la depărtarea de casă. Competiții sălbatice într-o societate care se pretindea egalitară și cu o ideologie care propovăduia egalitatea mai presus de orice. Regimul comunist a fost unul fundamental fraudulos, așezând la temelia lui și la finalul lui o fraudă. Între cele două fraude ideologice, exista însă un capitalism de stat sălbatic. Viața de zi cu zi a oamenilor de rând, educația și munca nu aveau nimic socialist, ele erau supuse unui ritm sălbatic de supraviețuire și de reușită individuală.
În ce constă deci frauda fundamentală a comunismului? În faptul că a obligat pe ascuns oamenii să funcționeze în viața cotidiană după modelul dușmanului său declarat, capitalismul, în timp ce el predica egalitatea și solidaritatea. Ce înseamnă asta în ce privește educația? Înseamnă că a antrenat generații după generații de absolvenți în competiții inutile sau dăunătoare, că a pus educația tinerilor în serviciul unei fraude. Căci spre deosebire de societățile avansate în care meritocrația poate fi pusă în slujba dezvoltării personale și sociale, „meritocrația” comunistă putea cel mult să exceleze în minciună, în mistificare și, prin asta, în precipitarea propriului dezastru. Așa cum a construit o industrie măreață care copia industria occidentală, cu singura diferență (dar esențială) că nu putea să funcționeze decât în pierdere și nu în profit, la fel a construit un sistem educativ copiat după modelele vestice, dar care nu aveau la capăt nici realizare personală, nici bunăstare socială, ci doar o fantasmă năruitoare.
În acest regim, frauda era privilegiul exclusiv al aparatului de stat. Doar el avea dreptul să fraudeze, să înșele un popor întreg. Între oamenii de rând, orice fraudă era aspru reprimată. Amintiți-vă că Bădălău a fost (pe drept) pedepsit pentru furtul unor saci cu nutrețuri, un furt care azi ne pare ridicol. Jafuri precum cele din anii 1990 sau 2000 ar fi fost pedepsite cu închisoare pe viață sau chiar cu condamnări la moarte de către justiția comunistă.
Dar prăbușirea comunismului ne aduce, printre alte libertăți, și una pe care mulți români erau invidioși privindu-și conducătorii: libertatea de a frauda. Postcomunismul este totuna cu democratizarea fraudei. Poporul vrea să aibă și el dreptul să înșele, pentru că asta a văzut la stăpânii statului și asta i se pare că face parte dintre drepturile noi: dreptul de a fura din proprietatea întregului popor, dreptul de a-și înșela semenii la cântar, la facturi sau în scheme piramidale, dreptul de a minți în privința trecutului său, dreptul de a inventa studii false, dreptul de a oferi diplome și distincții false. Accesul la cea mai mică formă de putere se însoțește inevitabil de recursul la fraudă și la corupție. Dacă până în 1990 doar partidul avea dreptul să ne înșele, să ne mintă și să ne fure, după 1990 am căpătat toți acest drept.
Acestei noi forme de democrație i-a căzut victimă facilă școala. Ea a păstrat forma înțepenită și iluzia meritocratică din regimul comunist, dar s-a umplut de conținuturi frauduloase: false studii, false universități, false diplome, false pregătiri și false competențe. Noi – profesori și părinți – rămânem cu degetele încleștate de acest model educațional, pentru că el este copilăria și adolescența noastră, pentru că ne-am format în el și l-am considerat atât de bun, încât a meritat să-l perpetuăm încă 30 de ani după ce frauda care l-a produs a fost deconspirată. Citiți acest text și veți vedea cât de puțin s-a schimbat școala românească în 50 de ani, de la „planurile de învățământ” și „cadre didactice care predau” până la examene (numite degeaba „evaluări”) și ierarhii instituționale, profesorale și școlare înțepenite. 80% din ceea ce este școala românească de azi era și școala din 1970. În tot acest timp, lumea s-a schimbat radical de mai multe ori, iar copiii și nepoții noștri seamănă infinit mai mult cu vremea lor decât cu noi. Numai că incapabili fiind noi înșine de schimbare (nu, reducerea numărului de ore nu este schimbare, înlocuirea inspectorului pesedist cu unul penelist nu este schimbare, redenumirea „liceului” în „colegiu” nu este schimbare ș.a.m.d.), întreținem cu îndârjire frauda educațională, ale cărei victime sunt copiii noștri. Copiii nu mai cred deloc că școala, așa cum arată ea azi, îi va ajuta la ceva în viață. Dar ce contează ce cred ei, câtă vreme noi avem puterea de a decide, fraudulos, despre cum credem că ar fi mai bine să arata viitorul lor?
Cultivăm cu inconștiență un model de învățare concurențial în care copilul trebuie să-și urască și depășească prietenul și colegul de bancă, pentru că nu-i așa, el e mai deștept și trebuie să ne mândrim cu el și pentru că numai așa va reuși în viață, considerându-i pe toți din jurul lui rivali și, de ce nu, dușmani.
Cultivăm la copii un individualism acerb într-o societate care are tot mai multă nevoie de cooperare și solidaritate. Unde învață copiii virtuțile întrajutorării și ale grijii pentru cei din jurul lui? Acasă, la televizor, pe instagram? Că la școală în niciun caz. Iar modelul pe care l-am transmis acestor tineri este cu fidelitate redat de purtătorii lor de cuvânt din locul în care se pot exprima liber, spectacolul: „Ți-am trimis factura, îmi vreau banii / Urc spre locul unu, calc pe cranii”.