de Ovidiu Bojan, fost magistrat:
Era prin 1982. Eram avocat de câteva luni È™i ca orice începător intram în multe oficii. De regulă nu prea aveai ce să spui în astfel de cauze, majoritatea inculpaÈ›ilor erau recidiviÈ™ti, revenind cu regularitate în penitenciare.
Studiam un asemenea dosar, al unui recidivist când un fapt mi-a atras atenÈ›ia. Inculpatul fusese descoperit în casa părÈ›ii vătămate dormind în patul acesteia. Nu s-a trezit când a venit gazda acasă, nici la sosirea poliÈ›iei deÈ™i nu consumase alcool. Citind cu atenÈ›ie dosarul am mai descoperit un fapt neobiÈ™nuit. Inculpatul găsise într-un dulap vreo 500 lei. Luase 100 È™i restul îi pusese la loc.
Pe vremea aceea penitenciarul Oradea nu funcÈ›iona, deÈ›inuÈ›ii fiind aduÈ™i de la Satu-Mare aÈ™a că primul meu contact cu inculpatul a fost în instanță. Recunosc că aflându-i povestea mi s-a pus un nod în gât. Crescut într-o casă de copii, la 18 ani cu câÈ›iva bănuÈ›i în buzunar a fost dat afară, lăsat să se descurce cum poate. A consumat repede banii È™i a ajuns să fure.
A fost condamnat È™i încarcerat.
La liberare, după experienÈ›a penitenciarului a încercat să ducă o viață onestă. A dormit săptămâni la rând în gară, a căutat un loc de muncă dar nimeni nu voia să angajeze un fost puÈ™căriaÈ™. PuÈ›inii bani primiÈ›i pentru munca din penitenciar s-au terminat repede aÈ™a că s-a trezit fătă bani, fără un acoperiÈ™, fără un om sau instituÈ›ie la care să apeleze, un amărât flămând făcându-È™i veacul în jurul unei gări sordide.
După zile de foame s-a decis să intre într-o locuință. După ce a luat 100 lei din dulap a văzut patul, un pat adevărat È™i cel care dormise pe peroane, prin săli de aÈ™teptare, pe jumătăți de pat tare din penitenciar n-a putut rezista tentaÈ›iei È™i s-a întins în pat, adormind imediat.
La proces am văzut un copilandru cu privirea rătăcită, pe care nimeni nu l-a educat, nu l-a pregătit pentru lumea din afara casei de copii, abia È™tiind să scrie È™i să citească. Un copilandru pe care casa de copii l-a lăsat aproape analfabet, fără minime cunoÈ™tinÈ›e de supravieÈ›uire în afara lagărului care fusese casa de copii. Un copilandru cu un fond frumos pe care o singură mână întinsă l-ar fi È›inut departe de penitenciar È™i condamnări, care È™i-a asumat revenirea în închisoare pentru că măcar primea de mâncare È™i avea o jumătate de pat ( în aceea perioadă în penitenciarul Satu-Mare erau atât de mulÈ›i deÈ›inuÈ›i că dormeau 2 într-un pat).
Nu doar eu dar È™i judecătorii au fost impresionaÈ›i de drama acestui năpăstuit, dar ce puteau să facă ? Era recidivist, puteau să-l condamne doar la închisoare cu executare È™i nici nu aveau pârghiile pentru a-i schimba destinul ca la liberare să nu se trezească din nou un paria dormind pe peroane sau prin săli de aÈ™teptare, pe care nu-l angajează nimeni.
Câte s-au schimbat de atunci ? Cât de mult se preocupă societatea de integrarea năpăstuiÈ›ilor, azi când privim cu È™i mai multă ură pe cei ce săvârÈ™esc fapte penale, fără a încerca măcar un moment să vedem dincolo de faptă È™i pedeapsă, să-i identificăm pe cei ajunÈ™i prin închisori accidental sau chiar din cauza semenilor ?
E lumea de azi mai bună ? E azi, când putem vorbi liber despre societatea în care trăim ( la data procesului nu puteam imputa „societății socialiste multilateral dezvoltate” destinul acelui tânăr fără riscul de a pleca eu însumi cu cătuÈ™e din sala de judecată) mai multă grijă față de om ?
Până la urmă măsura unei societăți e dată È™i de tratamentul aplicat dezavantajaÈ›ilor, nu prin ajutoare sociale ce încurajează nemunca, ci prin capacitatea de a ajuta pe cei cu adevărat aflaÈ›i în nevoie, prin capacitatea de compasiune activă, prin oferirea unei È™anse la o viaÈ›a decentă.
Probabil majoritatea vedeau în acel tânăr un alt hoÈ› È™i se bucurau că a fost prins È™i izolat fără a-È™i pune o secundă problema cum a ajuns acolo. Fără o minimă preocupare a societății pentru integrarea, respectiv reintegrarea celor ajunÈ™i în câmpul infracÈ›ional uneori tot din cauza unei societăți indiferente È™i egoiste nu vom face decât să creÈ™tem numărul infractorilor, al deÈ›inuÈ›ilor.
E drept există o categorie de infractori irecuperabili, cei care consideră firesc să ia ce nu le aparÈ›ine, să domine È™i să obÈ›ină ce vor prin violență, dar o bună parte din cei care ajung să săvârÈ™ească fapte penale pot È™i merită să fie recuperaÈ›i, altfel e ca si cum în spitale, indiferent de boală, am da tuturor acelaÈ™i tratament, cu aceleaÈ™i medicamente.
Până la urmă lipsa noastră de preocupare se va răzbuna, tot din buzunarele noastre fiind luaÈ›i banii necesari pentru întreÈ›inerea deÈ›inuÈ›ilor ,cu costuri mai mari È™i pe mai mulÈ›i ani decât un ajutor pentru integrare È™i riscăm ca aceÈ™tia să fie tot mai mulÈ›i È™i noi tot mai nemulÈ›umiÈ›i.
Grija față de semeni nu È›ine exclusiv de altruism, ci ne asigură până la urmă chiar liniÈ™tea È™i siguranÈ›a străzilor È™i caselor noastre.