În urmă cu zeci de ani, în Botoşani doi fotografi îşi disputau titlul de "cel mai bun". Hurmuz şi Mancaş. O legendă urbană, uşor macabră, spune că unul din cei doi a fost invitat la Dorohoi, acolo unde două domnişoare bătrâne voiau să-şi facă fotografii, să vadă cum vor arăta în sicriu. S-au gătit, s-au aranjat, iar înainte ca fotograful să intre în casă, una dintre surori s-a aşezat în sicriul cumpărat şi a aşteptat. Fotograful a intrat şi i s-a indicat "subiectul" fotografiei. Şi-a stăpânit teama, a strâns din dinţi, a pozat şi când să plece, domnişoara sare din sicriu şi-i spune soră-sii: "Hai, acum e rândul tău". Fotograful s-a speriat teribil, neştiind care e planul celor două surori. Bătrânele i-au explicat fotografului că tot ceea ce doresc este să ştie cum vor arăta atunci când le va veni timpul să plece din lumea asta şi că altă metodă de a afla nu au găsit. Nu ştim dacă şedinţa foto a continuat şi cu cealaltă domnişoară, cert este că sperietura fotografului a rămas de poveste, devenind un subiect preferat de râs în rândul botoşănenilor şi al dorohoienilor.

Din raftul cu amintiri

Chiar vă invităm să faceţi un apel la memorie: vă mai amintiţi cu ce ocazii vă făceaţi fotografii? Cât de mult umblaţi după un fotograf? Cum vă pregăteaţi din timp? Poate unii dintre cititori aveau acasă un colţ obscur în care îşi lucrau propriile fotografii, imprimate pe film. Vă mai amintiţi cât de greu se găsea atunci hârtia fotografică şi cum vă enervaţi atunci când filmul se voala?

Aurel Hurmuz are 77 de ani şi a avut o viaţă plină, pe care şi-a împărţit-o între pasiunile sale: fotografia şi frizeria. Din momentul în care intri în atelierul său, te surprind scaunele rânduite frumuşel, lângă perete. Cel mai vechi are peste o sută de ani, spune Aurel Hurmuz. Deasupra scaunelor, pe perete, sunt înşiruite portrete în format mare- alb-negru şi color. Într-unul din el, un copil bălai, cu părul inele, stă pe "chirosteie" şi ţine în mână un buchet de spice. A fost o fotografie premiată, spune fotograful. E fiul lui, micuţ. Nu-şi asumă niciun merit, zice râzând, pentru că mama copilului le are pe toate.

Aurel Hurmuz spune că a fost şi fotoreporter pentru Clopotul, având ocazia să participe la vizite ale înalţilor oficiali ai statului comunist dar să şi fotografieze obiective cu care Botoşanii se mândreau în "întrecerea socialistă".

"Ziarul avea şi fotoreporter angajat, dar nu apuca să meargă peste tot şi mă trimiteau pe mine. Umblam peste tot. Când veneau de la ziarele centrale din Bucureşti, de la reviste, primul secretar mă chema pe mine: "bă, dă-le nişte fotografii". Le-am dat o dată, de două ori, de nouă ori, până când am văzut că în ziare apărea fotografia mea dar cu numele lui şi atunci am zis gata! Eu pentru asta primeam bani. Aveam un aparat pe care îl puneam pe masă şi eu umblam cu obiectivul. La biserică, dacă era, prindeam şi turla bisericii şi bombeul omului din faţa ei".

La vizitele lui Ceauşescu, pierdea mult film pentru că securiştii îl puneau să facă poze în gol, să nu cumva să aibă ceva în aparat, care să-l pună în pericol pe Tovarăşu'.

"Când am început eu fotografia, era cu aparat cu film lat, 6 pe 9, filme nemţeşti, şi fotografiai orice. Developai filmul şi apoi, puneai filmul pe hârtie, într-o casetă. Se imprima imaginea, intensitatea se măsura în molecule de argint. Era foarte greu să măsuri intensitatea luminozităţii, acum totul e automat. Aveam un aparat, "Practica" pe care am dat 5.300 de lei, era cât două salarii. Mi l-a şi furat cineva şi m-am rugat să se întâmple în aşa fel încât să se întoarcă la mine, chiar dacă ar fi trebuit să-l răscumpăr. Altă dată, au venit nişte străini la mine şi aveau un Canon pe care l-am cumpărat cu o sumă infimă. Am pozat la Cooperaţie, în interior, şi după aceea m-am dus la Stejarul, pentru poze de exterior. Am uitat să reglez diafragma şi când mi-am dat seama, mi-am zis că aia a fost, am ars filmul. Când colo, când am developat, filmul a mers şnur! Aparatul îşi făcuse singur reglajele, cu microprocesorul pe care îl avea".

Secretele fotografiei

Fotografia are secretele ei pe care un fotograf profesionist trebuie să le ştie.

"Soarele de aici nu-i la fel ca soarele de la mare, de exemplu, că ăsta e mai slab. Apoi, pe oamenii urâţi nu-i fotografiezi de aproape, ci de mai departe. Bine, sunt şi oameni frumoşi pe care, dacă-i fotografiezi de aproape, zici că au faţă de plăcintă. Trebuie să ai viziune".

De unde ştie tot ce ştie? Aurel Hurmuz are o filosofie: omul este dotat cu toate calităţile când vine pe lume, dar dă cu piciorul în ele. Unul le cultivă, altul le iroseşte. Astfel că el a cultivat ce-a primit de Sus. Pe vremea aceea, botoşănenii nu se înghesuiau la fotografii, puţini fiind cei care treceau pragul atelierului lui Aurel Hurmuz pentru a imortaliza un anume moment din viaţa lor, un eveniment.

"Când veneau la fotograf se îmbrăcau frumos, se aranjau. Tot ce era din armată avea o postură aparte. O ţinută dreaptă, elegantă, cu prestaţie. Dacă haina pica într-o parte, nu era bine. Şi civilii erau ordonaţi, dar acum pune o haină bună pe un oricine, că nu-i stă bine. Făceam tablouri şi vine o doamnă cu o fotografie de legitimaţie, să o fac mireasă în tablou. Normal că nu a ieşit, a făcut scandal că nu seamănă faţa din fotografia de legitimaţia cu faţa din tablou. "Păi aţi fost mireasă?", "Nu!" "Păi, şi atunci de unde ştiţi cum veţi arăta mireasă?". Sunt oameni şi oameni, unii care nu înţeleg de vorbă bună, alţii cărora le-ai da tu bani numai să te lase în pace şi să nu te amărască. Nu ţi-a plăcut fotografia mea. Cât mi-ai dat, 10 lei? Poftim 20 şi du-te sănătos, de ce să ne otrăvim unul pe altul?"

Fotografia care stârneşte emoţii

Într-un raft din atelier tronează o minunăţie de aparat, cu o vechime apreciabilă. Pentacon six TL. E în toc de piele şi a fotografiat o mulţime de feţe, de expresii, de evenimente.

"Înainte nu era moda asta cu sute de fotografii la nunţi, stări civile, botezuri, logodne. Se făceau câteva fotografii, care apoi se împărţeau la neamuri şi la prieteni. Dar am asistat la nişte scene care m-au impresionat. Mi-aduc aminte că am fost invitat la o nuntă. Ea- o fată finuţă, elegantă, slăbuţă şi mică de statură. El- mai din topor, aşa, înalt, bine făcut, cu o faţă de ghiolban, mă scuzaţi. Şi ea îl tot trăgea de mână: "Ţine-mă, că leşin, hai, ţine-mă!". El se uita la ea, aşa, de sus. Mie mi-a rupt inima imaginea aia şi mă gândeam la fata aia, câtă suferinţă avea în ochi. Era aşa de emoţionată, de speriată. Nu pot să uit”.

Şi acum lucrează fotografie, dar la aparatul digital. „Trecerea de la sistemul vechi la cel nou nu a fost o greutate pentru mine pentru că mi-a plăcut mult ce-am făcut. Aşa că m-am adaptat", spune Aurel Hurmuz. Tot la o nuntă, la Flămânzi, a văzut o scenă care l-a amuzat teribil. "Meargea alaiul de nuntă şi mirele dădea bani celor care vărsau apă înaintea mirilor. Şi într-un şanţ, un copilaş despuiat se juca în legea lui. Mirele îi dă 10 lei la un nuntaş şi îi spune că-i ofere copilaşului din şanţ. Când s-a trezit copilul cu bancnota în faţă, a luat-o şi a rupt-o la fugă după mire, îi dă banii înapoi şi-i spune: "Nene, cred că matale îţi trebuie mai mult banii ăştia" şi şi-a văzut de treaba lui".

În atelier intră doi copilandri, unul dintre ei având nevoie de fotografii pentru legitimaţie. Domnişoara care lucrează pentru Aurel Hurmuz vine cu aparatul, îl aşază pe băiat în faţa unui panou de culoare albastră, ţac-ţac, se retrage în camera alăturată de unde se întoarce în două minute cu fotografiile în mână. Sub panoul albastru, un panou, similar, dar verde. Ce înseamnă?

"Le foloseşti în raport de haina omului. Dacă pui o mireasă lângă un perete alb, îi vezi doar ochii, dar dacă o pui lângă o culoare, iese altceva. Sau prinzi un om în aer liber- dacă are ceva în spate, ceva verdeaţă, iese bine, fotografia vorbeşte foarte mult. Cum se spune: o imagine face cât o sută de cuvinte. Nu întâmplător se spune asta, dar puţini înţeleg. Dacă nu ai fost bolnav, nu ştii ce simte un om bolnav."

Fotografia se transformă

În opinia lui Aurel Hurmuz, fotografia nu moare, ci se transformă, iar meseria a devenit mai simplă acum, cu atâta tehnologie pe care omul o are la dispoziţie. Crede că în calculator poţi stoca mii de fotografii, însă are o rezervă în privinţa rezistenţei lor.

"Uitaţi-vă la aceste fotografii alb- negru. Ce vedeţi? Nu au fost modificate deloc şi nici nu se vede că au fost făcute în urmă cu 30 de ani. Fotografiile alb- negru sunt expresive. Bine, şi cele color. Înainte, patru fotografii mari se făceau şi costau 110 lei, iar cele mici erau 5 lei. Erau scumpe... Mi-aduc aminte că odată eram la Sinaia la un congres al fotografilor şi spuneau toţi că au greutăţi în fotografia color. Şi le-am spus: uitaţi ce am constatat eu, că pH-ul la revelator scade, nu există substanţa reactivă. La început ieşeau bine, dar s-a schimbat fiola de revelator şi nu se developa filmul. Am pus sodă de rufe în revelator, a ieşit şnur, dar avea o tentă de albastru. La revelatorul color, prima fotografii ieşea foarte bine, dar dacă lăsai soluţia pentru a doua zi, nu mai ieşea. Acolo erau mai multe straturi de emulsie. Dacă era încălzită, ieşea pe primul strat- galben, pe celălalt nu se mai developa şi atunci, într-o seară, nu-mi ieşea, nu-mi ieşea. Am uitat o fotografie în soluţie, soluţia s-a răcit, când am ajuns înapoi a doua zi şi am găsit fotografia în soluţie, era per-fec-tă! Deci se păstra temperatura pe cât posibil şi cu cât lucrai, cu atât trebuia să măreşti timpul de expunere în soluţie", explică Aurel Hurmuz.

Fotograful se lansează apoi într-o explicaţie în privinţa fotografiei de studio care trebuia retuşată, ca să arate bine. Cum adică retuşată, în condiţiile în care nu vorbim nici de calculator şi programe de editare foto, ci de sistemul vechi de fotografie.

"Ştiţi cum se croşetează? Se ia punct cu punct şi tot faci cruciţe? Aşa făceam şi eu, piculeai punct cu punct. Aici aveai filmul, aici aveai sticla, filmul pe sticlă şi dedesubt o lumină şi tu piculeai de exemplu umbra la nas. Punct cu punct, lucrai la umbra respectivă până ieşea bine. Manual, totul, punct cu punct. Acum nu mai sunt filme, nici pasionaţii de fotografie nu mai lucrează cu film. Nici soluţie nu mai este, nici în spital, să scoţi radiografiile, totul e pe calculator", povesteşte Aurel Hurmuz, o umbră de regret însoţindu-i vorbele.

Şi pentru că fotografia a devenit atât de accesibilă în ultimii ani, un telefon fiind suficient pentru imortalizarea momentelor, a tuturor momentelor pe care le considerăm importante, cei care intră în atelier pentru fotografii sunt puţini. Astfel că a trebuit să se adapteze vremurilor. Mai cu o ştampilă, mai cu o fotocopie. Dar este convins că arta fotografică se schimbă, se updatează, se adaptează vremurilor pe care le trăim şi nu rămâne închistată într-un colţ al prezentului, aşteptând să ajungă în viitor. Iar omul? Omul îmbătrâneşte şi se potoleşte pe lângă casă, depănând amintiri despre vremurile trecute.