Mare bucurie aduce cititul celor care au această deprindere scrisă în ADN. Însă scrierea acestui "microb" depinde de o mulţime de factori: să fi văzut de acasă cum părinţii citesc, să fi avut un dascăl care să îţi arate ce înseamnă cititul şi apoi timpul necesar îmbogăţirii permanente a spiritului prin citit.
Dar cum ar fi să lucrezi într-o bibliotecă? Să ai tot timpul sub ochi zeci de mii de cărţi, să ai posibilitatea să pui mâna pe orice volum de care ţi se face dor la un moment dat, ca după o chemare a copilăriei?
Drumul până la Elena Elisabeth Atitienei e acelaşi pe care în parcurgeam în copilărie- etajul II, apoi de-a lungul holului, apoi la stânga şi iat-o. Scrie pe tabla amplasată lângă uşa bibliotecii informaţii despre ce a primit şi ce a pierdut lumea într-o zi de 28 martie- s-au născut, au murit următorii... Elevii care îşi cumpără "pacheţel" de la taraba amplasată un pic mai departe de uşa bibliotecii aruncă un ochi pe tablă şi trec mai departe. Elena Atitienei scrie, scrie în continuare.
În momentul în care uşa bibliotecii ne este deschisă, remarcăm schimbările- camerele sunt atât de luminate, spaţiul e "aerisit" iar biblioteca nu mai e aşa cum ne-o aminteam din copilărie. Involuntar, ochii fug spre locul unde o găseam pe bibliotecara din vremea noastră şi cutia cu fişe de lectură. Doar fişele mai sunt acolo, pentru că acum "stăpână bibliotecii" este tânăra Elena, vioaie şi implicată. A fost institutor pentru învăţământul primar, însă restrângerile de activitate au determinat-o să-şi caute un alt post, tot aproape de copii. Şi l-a găsit. În biblioteca Şcolii 7.
Contactul cu biblioteca
Din boxele calculatorului se aude muzică. Serghei Rahmaninov, pentru elevii care au fost atenţi la ce scrie pe tabla de lângă uşa bibliotecii. Din curiozitate, întrebăm ce citesc şi dacă citesc elevii de astăzi.
"Citesc de drag, unii aproape că vin de două- trei ori pe zi deşi sunt ţinuţi de învăţători ca să nu mă deranjeze însă e un mare lucru că vin şi pe mine mă bucură nespus. Am sesizat încă de când am venit, în 2004, că veneau cu emoţie, timoraţi, aproape că uitau cum îi cheamă, şi mi-am dat seama, mi-am adus aminte de mine când eram copil, că acel contact cu bibliotecarul era aşa, ca şi cum un bau-bau. Şi i-am luat încetişor până când s-au obişnuit cu mine. La baza eu sunt institutor şi atunci cu siguranţă asta m-a ajutat în relaţiile cu copiii. Duc dorul catedrei, dar psihologia, pedagogia învăţate în şcoală m-au ajutat, aşa că acum avem o relaţie de afecţiune, copiii vin cu drag. Şi simt aici un ambient de cultură, iar eu fac tot posibilul să fie un mediu cald şi primitor", spune Elena Atitienei.
Cum s-a schimbat biblioteca din camera aceea întunecoasă într-una luminoasă? În urma unui cerc pedagogic la care Elena Atitienei a participat la Biblioteca Universitară de la Bucureşti şi unde a văzut cum arată o bibliotecă. Directorul de atunci al şcolii avea în plan modificări importante în biblioteca Şcolii 7, astfel că au apărut module noi în care cărţile stau confortabil şi la vedere pentru toată lumea. "Standurile sunt colorate şi acum biblioteca e ochioasă şi le-a plăcut şi altor colege din şcolile botoşănene. Ca să nu mai spun de copii..."
În mijlocul bibliotecii, o masă mare cu scaune, unde copiii studiază acele volume care nu pot fi luate acasă- dicţionare, enciclopedii, cărţi rare. Dar tot aici elevii sunt implicaţi în tot felul de activităţi organizate de bibliotecară. "Era mare lucru pentru ei. Chiar în toamnă, abia începuse şcoala, când veneau elevii şi întrebau când mai facem activităţi şi dacă le facem în "Săptămâna altfel". Nici nu era programată "săptămâna altfel", că ei deja erau nerăbdători”.
Într-un an a organizat 52 de activităţi cu copiii în bibliotecă sau în şcoală dar şi-a dat seama că înşiruirea lor într-un dosar e seacă. Atunci a schimbat strategia şi a început să pună în dosare fotografii cu elevii şi cadrele didactice participante, atrăgând atenţia conducerii şcolii.
"Nu forţez eu nota, efectiv vin de la sine şi cu amintiri, iar copiii au fost foarte receptivi. Am făcut cu personalităţile Botoşanilor, se ştie, cu cei patru piloni, ca la o masă. Iar eu mă documentez cum trebuie şi ies nişte lecţii extraordinare, în urma cărora copiii rămân cu ceva".
Şi pentru că nu a scăpat de microbul catedrei, se bucură tare atunci când este solicitată să ţină locul vreunei învăţătoare. Şi atunci, mai are timp să citească?
"Printre picături, da. Este multă treabă de făcut în bibliotecă şi mai vin şi copiii ca pe bandă rulantă şi uneori nici nu pot să verific dacă un copil chiar a citit cartea pe care a împrumutat-o. Şi nici nu pot să-i agresez, întrebându-i despre carte, să nu cumva să-i sperii că ei imediat se inhibă şi nu mai scot nimic. Posibil să nu fi citit cu simţ de răspundere şi uneori, când îi întreb ce-i cu Pinocchio, de exemplu, să-mi spună că au uitat".
Cărţile noastre? Adio! Acum copiii au cărţile lor
Adulţilor, ştiaţi că ceea ce citeam noi când eram copii nu mai este de actualitate? Ştiţi ce citesc acum copiii voştri? Aflăm de la Elena Atitienei.
"Jurnalul unui puşti”. Fiu-meu a împrumutat volumele, că sunt mai multe, de la un prieten şi aşa am ajuns să citesc şi eu "Jurnalul unui puşti" şi chiar în activităţile pe care le fac cu elevii încerc să le explic faptul că eu din toate cărţile alea nu am reţinut decât faza cu brânza împuţită de pe terenul de sport. Iar copiii spun fericiţi: da, daaaa. Dar credeţi-mă, e singul lucru pe care l-am reţinut din toate cărţile pentru că e o înşiruire fantastică, citeşti tot, se citeşte rapid, dar nu are un fir narativ, nu are un curs. Pe când "Oscar şi Tanti Roz" e o cărticică mică, se citeşte în jumătate de oră, dar ce eseu poţi scoate de pe cărticica aia. Cu copilaşul acela bolnav de cancer ajunge în fază terminală şi o asistentă, Tanti Roz, care nu este îmbrăcată în albul acela care sperie de obicei, ci în roz, îi câştigă încrederea şi îi propune ca ultimele lui zece zile de viaţă să le trăiască astfel încât într-o zi să spună că au trecut zece ani şi atunci Tanti Roz îl trece pe copil din copilărie în adolescenţă, apoi în maturitate, iubire şi ajunge să moară la 110 ani. Cartea e colosală, iar copiii rămâneau uimiţi şi-mi dădeau dreptate. "Jurnalul unui puşti" este pur şi simplu jurnalul unui puşti, astfel că pe o pagină sunt scrise poate doar trei propoziţii, împănată fantastic şi cu desene, se citeşte foarte uşor dar nu rămâi cu nimic după ea. Dar avem şi copii care au citit "Băiatul cu pijamale în dungi". Sau "Hoţul de cărţi". Şi le spun copiilor: ce era cu hoţul? Era hoţ, dar fura cărţi, deci era ca la o bibliotecă. Şi fetiţa ce făcea ? Se urca pe geam, lua o carte, o citea şi o aducea înapoi. Deci, copii, exact ca la noi la bibliotecă".
Şi aşa, copiii prind drag de cărţi şi chiar se apucă să le mai şi repare cu o bandă de scotch, primind apoi mândri aprecierea bibliotecarei care-i numeşte solemn ajutoarele ei de nădejde. Şi este convinsă că ceea ce oferă primeşte înapoi înzecit: dai afecţiune, primeşti afecţiuni, dai încredere şi încredere primeşti. Ce citeşte bibliotecara în acest moment? Cărţi primite de la copii! Care sunt mai mult decât încântaţi să împartă cu doamna bucuria cititului.
"Distanţa dintre noi", o carte fantastică pe care mi-a adus-o o fetiţă şi care mai vine din când în când şi mă întreabă dacă mi-a plăcut, ce impresie mi-a făcut. Iar eu o lăsasem acolo pentru că nu aveam timp şi când m-am apucat de ea, nu-mi mai venea să o las din mână. Şi mai am: "O minune", "Toporişca", "Magia copacului depărtărilor", o continuare a "Copacului depărtărilor". Sunt cărţi deosebite. Însă am o tristeţe vizavi de trendul care este acum la clase- o adevărată industrie şi o fabrică de bani. Clubul de lectură. Ei, în clubul de lectură se citesc cărţi trimise de o tipografie, care în urmă cu ceva ani scotea cărţi de o calitate jalnică- o hârtie galbenă sau gri, ceva... dar şi preţul era destul de mic, deci să zicem... Ce au făcut între timp? Şi-au schimbat politica şi au scos cărţi de o calitate foarte bună, cu copertă cartonată, pe care le-au împărţit prin şcoli, în clubul de lectură, pe care le cumpără copiii. Dar lucrul acesta se întâmplă în detrimentul altor cărţi, cum ar fi "Matilda" sau "Uriaşul cel prietenos" sau "Charlie şi fabrica de ciocolată". Şi culmea, aceste cărţi sunt şi aici în bibliotecă. Apoi am auzit cadre care s-au revoltat că deja e prea mult, sunt prea mulţi bani cheltuiţi".
Raftul cu cărţi "rufoase"
Dar poveştile? Au cam uitat copiii de poveşti. Elena Atitienei povesteşte că vin copiii şi cer "cărţi de groază". Păi, de ce? S-au terminat clasicii? S-au terminat poveştile? Trendul trebuie depăşit, crede Elena Atitienei. Şi s-a simţit încurajată de faptul că într-o zi, câteva fetiţe au venit la bibliotecă pentru a lua cărţi "rufoase".
"Tocmai achiziţionasem cărţi noi, frumoase, mai mare dragul! Dar ele voiau la dulapul ăla, de după cuier. Acolo e dulapul rufoaselor, a cărţilor vechi pentru că voiau să le simtă mirosul. Jos pălăria! Sau alt exemplu: am avut într-o clasă a IV-a o fetiţă care mi-a umplut cinci fişe şi scris nu numai pe spaţii, ci şi pe sus, şi pe jos, şi pe stâmga şi pe dreapta, cinci fişe întregi. Citea fetiţa aia... ceva fantastic! Ca să fiu în pas cu ei, a trebuit să citesc şi eu, să văd ce face Charlie ăla, ce face Matilda pentru ca mai apoi să spun şi eu altuia despre ce se întâmplă în carte..."
În raftul cu cărţi "rufoase" descoperim ediţia veche, de pe "vremea noastră" a lui "Vrăjitorului din Oz" dar şi "Povestirile istorice", acele volume care erau devorate de copii şi chiar adolescenţi. Şi chiar dacă acum s-ar spune că erau cărţi de propagandă, să ne amintim totuşi că erau frumoase şi ne plăceau.
Elena Atitienei nu crede că trebuie neapărat ca Mohamed să meargă la munte, astfel că îşi ia cărţile sub braţ şi le duce copiilor, după cum arată listele cu lecturi obligatorii. Care şi acelea s-au schimbat în decursul anilor.
"Cred că au ajuns să le adapteze. Am rămas uimită că în anii trecuţi, eu făceam activităţi cu Apolodor pe la clasa a V-a, or acum copiii au făcut cunoştinţă, prin acest club de lectură, cu Apolodor la clasa pregătitoare sau la clasa I. Timpurile aşa merg..."
Ce "Toate pânzele sus"?, ce "La Medeleni"? Copiii nu mai au timp să citească şi altceva în afara lecturilor obligatorii, indiferent cât de mult ar vrea bibliotecara să le arate şi altceva. "Cu toate astea, ei mai vin şi mai împrumută cărţi. E mare lucru şi cu clasa asta pregătitoare. Mulţi copii deja ştiu să citească, să cunoască literele."
Mare lucru să poţi organiza o bibliotecă aşa cum trebuie şi cum îţi place, mare lucru să ai puterea de a primi în ea cu drag orice fel de copil, indiferent de vârstă, iar acel copil să vină cu drag la bibliotecă, în căutarea fericirii de a citi. Poate nu au suficient timp pentru a-şi îmbogăţi cunoştinţele, dar acolo sus, la etajul II al Şcolii 7, o bibliotecă plină de cărţi îşi aşteaptă cititorii. Iar o bibliotecară ce iubeşte şi cărţile şi copiii abia aşteaptă să-şi arate ce "minuni" ascund rafturile colorate. Despre asta este profesia de bibliotecar- despre carte şi despre a citi.
