Se împlinesc astăzi 92 de ani de la nașterea lui Petru Creția, un nume care a înnobilat Ipoteștii alături de altele, precum Constantin Noica sau Horia Bernea. Petru Creția a fost director onorific al Centrului Național de Poezie "Mihai Eminescu" Ipotești.
Profesor de limba greacă, editor al lui Platon, autor, eminescolog, filosof, eseist și traducător român, s-a născut pe 21 ianuarie 1927 și s-a stins din viață în 16 aprilie 1997.
A urmat Facultatea de Limbi Clasice în cadrul Universitatii Bucuresti, luându-și licența în 1951. Din 1952 până în 1971 urmează o carieră universitară: este asistent, apoi lector la Sectia de Limbi Clasice a Facultatii de Litere din Bucuresti. Între 1971 și 1975 este cercetător la Institutul de Filozofie. Din 1975 editează, alaturi de Dumitru Vatamaniuc si un grup de auxiliari de la Muzeul Literaturii Române, sub egida Academiei Române, ediția națională a operei complete a poetului Mihai Eminescu. Din 1971 coordonează, în colaborare cu Constantin Noica, editia Platon la Editura Științifică și Enciclopedică. După 1989 conduce revista de istorie literara Manuscriptum.
Pasiunea sa pentru opera singulară a lui Eminescu era mult mai veche. Între 1971 (la 20 de ani dupa ce-si luase licența în filologie clasică) și 1975, Petru Cretia fusese cercetator la Institutul de Filosofie din Bucuresti. După epurarea din 1975, ajunsese la Muzeul Literaturii Române, unde lucrase la continuarea editiei critice a operei lui Eminescu, începută de Perpessicius.
"La Ipotești, pe lângă ceea ce este de văzut, în amintirea unui spațiu cum altul nu mai e în țările noastre, alături de ce vom mai face pentru Eminescu însuși, la Centrul național de cercetări și de editare se va mai întâmpla ceva care ne privește pe toți. Ne-am gîndit să instituim acolo un centru al întregului neam, al întregii Poezii românești, de la marii anonimi până când vreți, de la Dosoftei până la oricare dintre noi. Acolo vor fi toate cărțile scrise în românește, ca poezie, vor fi de bună seamă și sistemele moderne de a le face auzite, ca text viu", rostea în anul 1991 Petru Creția, în cadrul unei întâlniri care se petrecea la Muzeul Literaturii Române (vezi video).
A publicat "Norii" (Cartea Românească, 1979), "Epos şi logos" (Univers, 1981), "Poezia" (1983), "Pasarea Phoenix" (1986), "Oglinzile" (Humanitas, 1993), "Luminile si umbrele sufletului" (Humanitas, 1995), "Catedrala de lumini. Homer, Dante, Shakespeare" (Humanitas, 1997), "În adâncile fântâni ale mării" (Humanitas, 1997),, iar mai târziua a apărut "Testamentul unui eminescolog" (Humanitas, 2000)
Petru Creţia: "De ce nu l-am iubi pentru tot ce a fost în toată fiinţa lui din care o parte era pieritoare şi supusă pătimirii?"
"Orice pământ întors în pământ e un amestec de oase şi de vise, de biată carne abolită cu marile-i râvne cu tot, de ceva care a fost cu ceva ce nu mai poate fi.
Între ce a fost Eminescu şi veacul lui de glorie şi de ţărână stă ultimul lui chip, masca lui funerară, chipul acela emaciat, coborât de pe o cruce nevăzută, flămând şi însetat, maculat şi totodată izbăvit de suferinţa unei soarte. Semănând sfâşietor cu Horea supliciat, cu Iancu rătăcit, cu mulţii mucenici anonimi ai unor cauze pe care le-au crezut pierdute: lungul şir de obidiţi cărora masca lui le da pentru vecie un chip. De ce doar gânduri pentru slava lui şi nu puţină dragoste pentru rănile lui, pentru obida lui, pentru preţul pe care l-a avut de plătit, pentru ceasurile târzii când atât de greu suspina "o, Doamne" şi apoi cădea în tristeţe şi tăcere? Sau pentru serile când le cânta ardelenilor doine, prin grădinile de vară ale Bucureştilor, de se topeau aceia de plâns. Şi nu mai puţin pentru altă seară, târzie şi ea, când, însingurat între mai mulţi prieteni, îi spunea lui Panu: "Panule, ştii tu că în lumea asta nu e nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui, tot, tot, este un şir neîntrerupt de martiri". A fost un om care greu se dădea pe mâna cuiva şi care, pe de altă parte, din inaptitudine pentru orice compromis, şi-a făcut destul de mulţi duşmani. De ce nu l-am iubi pentru tot ce a fost în toată fiinţa lui din care o parte era pieritoare şi supusă pătimirii? Pentru lacrimile pe care le vărsa, într-un îndoit amurg, de nerăbdare că nu răsare odată luna de după munţii prea înalţi. Poate nici nu ne-ar accepta iubirea. Şi poate totuşi da, dacă ar şti că nu l-am trădat, că nu ne-am înfrăţit cu vrăjmaşii neamului său şi al nostru, că am păstrat ceva din neîndurarea lui inocentă, din care lui nădejdea a început să-i lipsească an după an, luptă după luptă.
Cine n-a ştiut, în acest ceas, să sărute în gând, plângând, fruntea măştii lui funerare a lipsit de la sărbătoarea veacului său".