Ca jurnalist și analist foarte lucid, minuţios, plin de forţă, extrem de bine documentat şi ancorat în realitatea economică, socială şi politică a vremii sale, Mihai Eminescu a fost preocupat intens de soarta ţăranului, fiindcă, în opinia sa, „clasa ţărănească este naţiunea însăşi”, ţăranii fiind „cea mai conservatoare în limbă, port, obiceiuri, purtătoarea istoriei unui popor, naţia în înţelesul cel mai adevărat al cuvântului”.
Analizele redactorului de la „Timpul” sunt valabile şi dureros de actuale şi astăzi, tocmai fiindcă în ele se afirmă nu nişte „adevăruri” de conjunctură, dictate de interese de partid sau de curente ideologice ale vremii, ci „adevărul naţiei româneşti pentru care a trăit şi pentru care a fost sacrificat” (Zoe Dumitrescu Buşulenga). El nu a ţinut partea vreunui partid politic, nici chiar a Partidului Conservator, pe care nu a ezitat să îl critice cu intransigenţă deseori, ci a „poporului istoric, compus încă până azi din ţărani mici şi mari”: „Totul era hotărât pentru mine; era o datorie de-a fi şi de-a rămânea în partea poporului istoric, din care însumi fac parte, şi în contra păturii superpuse de venetici. M-am convins că acea ură în contra trecutului, acea aruncare în apă a tuturor tradiţiilor, acel abis creat între trecutul de ieri şi prezentul de azi nu e un rezultat organic şi necesar al istoriei române, ci ceva factice şi artificial” („Timpul”, 8 aprilie 1882), scria marele jurnalist.
„Pătura superpusă” era compusă din clasa de politicieni corupţi şi demagogi, oportunişti, slujind interese străine, precum şi din „uzurari” („ceată de tâlhari”, care îi înşelau pe ţărani, îi prădau şi îi transformau în proletari) şi „clasele improductive”, ahtiate după „avere fără muncă” şi trăind „din sudoarea poporului”, „clasele de mijlocitori” - funcţionari, negustori, samsari, care storceau şi sărăceau producătorul, iar „aproape singurul producător în ţara noastră e ţăranul, trei din patru părţi ale poporului, susţinerea întregii xenocraţii se traduce în muncă ţărănească, în bir plătit de ţăran sub sute de forme!” („Timpul”, 3 septembrie 1881).
La țară putrezesc grânele, iar la oraș pâinea se vinde scump
O idee-pivot în scrierile sale economice este aceea potrivit căreia scăderea şi sărăcirea claselor producătoare, importarea a tot mai multor „mărfuri străine de tot soiul”, ruinarea proprietarului (în special a micului proprietar), „ale cărui interese sunt identice cu ale ţăranului”, reducerea până la dispariţie a breslelor şi meseriilor, nemaiexistând condiţii favorabile practicării acestora, negoţul „încăput pe mâini străine”, toate acestea conduc inevitabil la regresul economic grav al unui stat: „înmulţirea claselor consumatoare şi scăderea claselor productive, iată răul organic” („Timpul”, 2 octombrie 1879); „În veacul nostru se-nmulţeau trebuinţele, deci trebuia înmulţită producţia şi braţele producătoare.
Din contră, numărul producătorilor, cari în ţara noastră sunt absolut numai ţăranii, dă îndărăt, deci e supus la o trudă mult mai mare decât poate purta; şi se-nmulţesc - cine? Cei cari precupeţesc munca lui în ţară şi în afară şi clasele parazite. La ţară putrezesc grânele omului nevândute, în oraş plăteşti pânea cu preţul cu care se vinde la Viena sau la Paris. Căci firul de grâu trece prin douăzeci de mâni de la producător până la consumator şi pe această cale se scumpeşte”; „industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvârşire ori au trecut în mâni străine; iar clasele improductive, proletarii condeiului, cenuşerii, oameni ce încurcă două buchi pe hârtie şi aspiră a deveni deputaţi şi miniştri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupra de măsură, dau tonul, conduc opinia publică, fericesc naţia în fiecare zi - pe hârtie” („Timpul”, 22 februarie 1879); „Factorii de căpetenie ai tranzacţiunii economice sunt atât de despărţiţi printr-o lume întreagă de intermediatori încât nu se simt reciproc; producţiunea se-aruncă în rangul al doilea, şi în rangul întâi intră mijlocirea şi clasele mijlocitoare” („Timpul”, 15 iulie 1882).
Eminescu înţelege că sărăcirea, împilarea şi „proletarizarea” ţăranilor, „clasa productivă a ţării”, reprezintă, în fond, o ameninţare la adresa securităţii statului: „Clasele rurale (...) nu sunt numai păstrătoarele cele mai credincioase ale acelor formaţiuni istorice pe care le numim naţiune şi stat, ci totodată apărătoarele lor în vreme de război; ele reprezintă principiul conservator al istoriei. Nu e azi pentru nimeni o îndoială că proletarizarea claselor rurale are drept efect nimicirea statului” („Timpul”, 7 octombrie 1882); „Țăranul este temelia casei. Ori, slăbindu-se necontenit această temelie, edificiul întreg al statului român poate să se prăvălească. Dacă aceia cari au în mână soarta şi viitorul ţării nu văd primejdia, atât de rău pentru ei, atât mai rău mai cu seamă pentru cetăţenii cari-i sufăr încă în fruntea afacerilor publice” („Timpul”, 4 decembrie 1882). - Irina Monica Bazon, Continuarea în Ziarul Lumina...