Alexandru Mironescu (n. 10 iulie 1903, Tecuci - d. 20 ianuarie 1973) a fost una dintre minţile strălucitoare ale României interbelice, om de știință, eseist, filosof, profesor universitar, colecționar de artă, fost deținut politic sub regimul comunist. Membru de seamă al grupării Rugul Aprins, a fost un (supra)vieţuitor, un spirit viu al secolului XX, despre care Andrei Paleolog, parafrazând titlul mironescian "Certitudine şi adevăr" spune, inspirat şi tulburător: "numeroşi au fost cei care au trăit ultimii ani între "certitudine şi adevăr": certitudinea de a fi avut dreptate să reziste şi adevărul crud al realităţilor epocii în care au avut nenorocul să vieţuiască".
Cartea "Admirabila tăcere. Jurnal (2 iulie 1967 – 29 septembrie 1968)", ediţie îngrijită şi prefaţată de Marius Vasileanu, atrage atenţia în special prin rigurozitatea cu care a fost construită, fapt ce îi conferă statut de document, de izvor istoric scris, chiar dacă el se situează într-o perioadă relativ recentă. Să nu uităm, însă, că vorbim despre un secol al istoriei "oficiale", care a dispus de un imens aparat de partid şi de stat a cărui preocupare a fost prelucrarea, interpretarea şi în final mistificarea datelor şi a faptelor. Că, în subsolul "iepocii de aur", funcţiona un sistem concentraţionar terorizant, un program asumat de exterminare a elitelor, o înăbuşire a oricărui suflu de libertate spirituală. O perioadă în care se naşte, spune Alexandru Mironescu, "o nouă categorie de tâlhari: jefuitorii de suflete".
Alexandru Mironescu "a debutat ca ateu al şcolii franceze şi a sfârşit ca mistic ortodox", spune Ioan Ianolide. Un om care avea geniul prieteniei, care trăia suferinţa aproapelui, generos sufleteşte, un fin observator al societăţii, sub toate aspectele ei. Nu este de mirare că a aderat la Rugul Aprins, focul care arde fără să se mistuie, izvorul de rugăciune devenit sursă de creaţie şi autentică trăire. "Orice act de creaţie adevărată e un rost fecund, rugăciunea de asemenea, logodna interioară între minte – ceea ce e mai înalt în om – şi inimă – ceea ce a mai profund în noi", scrie Alexandru Mironescu în jurnalul său.
Libertatea în gândire, dezinvoltura cu care scrie despre oameni de cultură, scriitori oportunişti, trăitori şi beneficiari ai noilor idei revoluţionare, limpezimea ideilor, nu puteau rămâne fără repercusiuni din partea "jefuitorilor de suflete". Format în climatul interbelic, educat în spiritul riguros al adevărului ştiinţific, dăruit cu o excelentă capacitate de analiză, Alexandru Mironescu nu poate accepta improvizaţiile, incompetenţa, "inepuizabila savantă mediocritate".
"S-au semnalat crime împotriva spiritualităţii: neurastenia, superficialitatea. Mai trebuie adăugată una: comunismul", spune Alexandru Mironescu şi aflăm, în scrierile sale, o situaţie extrem de actuală şi astăzi, după aproape jumătate de secol: "…se culeg roadele unui sistem de improvizaţii, de oameni incompetenţi, de oameni cu studii aproximative, cu o mentalitate de a se afla în treabă, dar care în fond nu se bagă, nu se amestecă, nu-şi iau nici o răspundere, se acoperă birocratic". Citeste mai departe...
