La plecarea unui Profesor: "Chiar şi în moarte a reuşit să fie un aristocrat"

La plecarea unui Profesor: "Chiar şi în moarte a reuşit să fie un aristocrat"
Vineri, 15 aprilie 2016, Profesorul Constantin Ionescu a plecat în veşnicie cu discreţia care l-a caracterizat. A dus în trup o boală cruntă, dar spiritul i-a fost mereu liber şi viu. Luni, 18 aprilie, în Biserica "Sfântul Vasile cel Mare", o mână de oameni a asistat la una dintre cele mai luminoase şi mai emoţionante slujbe de înmormântare.

A plecat dintre noi un aristocrat, a plecat la Domnul un om demn, un om al luminii şi al frumosului. Şi pentru că, deşi atât de obişnuit la evenimentele culturale ale urbei, puţină lume ştia cine este domnul Profesor, vom lăsa mărturie cuvintele rostite de pr. Daniel Dascălu, cel care i-a fost în ultimii ani nu doar duhovnic, ci şi un nepreţuit prieten:

"A plecat, într-o zi de vineri, unul dintre cei mai mari iubitori de viaţă, de lumină, un chip de profesor luminat şi iluminat, un bun creştin, un iubitor de frumos şi, nu în ultimă instanţă, un prieten tuturor celor care l-au cunoscut.

Acum, în această frumoasă zi de primăvară, domnul Profesor Constantin Ionescu ne predă cea mai înaltă lecţie a demnităţii umane şi ne arată, celor care încă învăţăm să ne trăim ziua, cum să cunoaştem adevărata valoare a lucrurilor.

S-a născut în 1943, chiar în ziua Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, la Sibiu. Dintr-o frumoasă familie de ofiţer. Tatăl său, Ioan Ionescu, a reuşit să imprime pe chipul copilului unic (pentru că a fost singur la părinţi) o anumită sobrietate şi maturitate. Însă, povestea domnul Profesor, dincolo de austeritatea tatălui, a găsit şi multă aplecare spre frumos, spre cultură, spre iubire. De aceea, ori de câte ori avea prilejul, vorbea despre locurile natale, pentru că, deşi s-a născut la Sibiu, a copilărit la Târgu Jiu. A copilărit acolo unde Brâncuşi i-a învăţat pe oameni ce înseamnă veşnicia. De aceea Domnia-sa avea grijă ca în fiecare an să coboare, din inima Moldovei – unde fusese repartizat după studiile universitare – în inima Olteniei, pentru a-şi onora înaintaşii.

Domnia-sa, venit în Botoşani prin repartiţie, în urma căsătoriei cu doamna Virginia, şi ea străină de aceste meleaguri – născută la Galaţi – a luat viaţa cu asalt. S-au urcat într-un autobuz spre Rădăuţi-Prut şi mărturisea că acolo, un an şi jumătate cât au stat, au dus o viaţă paradisiacă.

Calităţile didactice, profesorale, i-au recomandat ulterior să vină la Dorohoi. Au predat şi la Dorohoi biologia. O ştiinţă care vorbeşte despre viaţă, o ştiinţă care captează lumina în orice urmă de verdeaţă. A reuşit să facă şi acolo ca cei care iubeau lumina să iubească şi viaţa. Mai târziu a rânduit Dumnezeu să vină la Botoşani, gândindu-se că e mai bine şi pentru cei doi copii primiţi în dar de la Dumnezeu, Bogdan şi Vlad. Copiii sunt urmele părinţilor după trecerea lor prin viaţă. Domnul Constantin Ionescu a reuşit să arunce sămânţa iubirii şi a cunoaşterii în inima fiilor săi, care la rândul lor au devenit mesageri ai idealurilor şi valorilor pe care le-au primit.

S-a străduit să transmită valoarea credinţei şi a iubirii. Din păcate, anii de pensie nu au fost mulţi, dar au fost cei mai furmoşi şi mai luminoşi.
L-am cunoscut în această biserică în care am ajuns să slujesc. Era un spirit critic prin excelenţă, în cel mai bun sens cu putinţă. Fiul său spunea: "Tata a fost un monarhist convins şi un credincios prin definiţie". A iubit monarhia pentru că tatăl său a fost cumva coleg cu Regele Mihai. A fost un monahist pentru că toţi cei cu care a crescut şi s-a format aveau principii şi valori foarte sănătoase, care depăşeau materialismul spre o valoare asumată, într-o lume în care nimic nu mai era important în afară de ideologia comunistă şi materialismul ştiinţific.

A fost un om al gândirii. Am putea spune că Domnia-sa nu a iubit doar viaţa, ci a iubit, venind în această biserică, lumina şi frumosul. Îmi amintesc că îmi analiza predicile cu multă acribie. Mă uitam la Domnia-sa ca într-o oglindă şi îmi spunea: "Azi a fost bine, azi nu a fost bine, nu ştiu ce aţi vrut să spuneţi acolo, mai explicaţi-mi o dată, poate nu am priceput".

Pentru familia mea, domnul profesor a fost un reper de cultură, de demnitate şi de valoare. M-a ajutat atunci când nici nu bănuiam că îmi poate oferi ajutorul, aşa cum o făcea cu toată lumea, fie prin dialogul nostru, fie prin postura de bunic pe care şi-a asumat-o faţă de copiii mei.   

Din păcate, boala l-a ţintuit în ultimii doi ani mai aspru decât se aştepta. Domnia-sa chiar şi în moarte a reuşit să fie un aristocrat, un om care ne-a arătat cu demnitate cum îţi asumi boala şi cum îţi duci suferinţa. Trebuie să vă mărturisesc că dincolo de latura intelectuală, dincolo de latura culturală, dincolo de latura estetică pe care a trăit-o, a avut o foarte frumoasă şi profundă latură spirituală şi duhovnicească. Şi vă spun lucrul acesta conştient, pentru că Domnia-sa s-a spovedit la mine în ultimii ani ca la un prieten. Eram în scaunul de spovedanie părintele şi preotul, iar în afara lui eram prietenul cu care putea să discute multe lucruri. Dar am regăsit în el un om integru, am regăsit în el ceea ce căutam de fapt în modelele cu care astăzi tinerii rezonează, şi raţional, şi sentimental, şi voliţional.

Mi-aş permite să spun că Domnnia-sa a fost un om complet. Un om care a gândit, un om care a clădit şi un om care a lucrat frumosul. Câţi dintre noi, astăzi, mai vărsăm o lacrimă când mai ascultăm o piesă muzicală? Dar domnul Profesor, mărturisea familia, ascultând un concert de orgă la Sibiu, s-a retras într-o parte şi vărsa lacrimi, pentru că trăia intens fiecare sunet.

Lecţia pe care ne-o dă Domnia-sa astăzi este una a optimismului. Noi astăzi nu trebuie să îl plângem pe domnul Profesor, pentru că Domnia-sa s-a dus să facă lecţii cu îngerii. El, care a studiat viaţa, care a predat ştiinţa vieţii, a biologiei, s-a dus să cunoască Viaţa, adică pe Hristos. El, care a căutat în toate chipurile pe care le vedea învăţăceii şi oamenii cu carte, s-a dus acum să se întâlnească cu strămoşii săi.

Moartea nu este un duşman, este un prag. Acelaşi lucru vom sărbători în două săptămâni, în sărbătoarea Învierii. E trecerea lui Hristos de la moarte la Viaţă. În iubirea lui Hristos cu toţii ne aşezăm, spre lumina zilei de mâine. Să nu-l plângem pe domnul Profesor, ci să ne rugăm pentru el. Să nu-i plângem suferinţa,  pentru că el şi-a dus-o cu multă demnitate, să nu-i plângem plecarea, pentru că plecarea lui este una  a luminii şi a frumuseţii.

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească, iar pe noi să ne miluiască şi să ne mântuiască, ca un bun şi de oameni iubitor".

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Florentina Tonita

Din APROAPE în APROAPE...

Joi, 7 Decembrie 2017
792

Suntem extrem de neputincioşi în relaţiile interumane, mai ales cu oamenii pe care îi iubim. Dar, de la o vreme, din ce în ce mai greu ne recunoaștem. Și doar atât de frumo...

Șapte seri cu Mircea Oprea (VI) - "Nu-i grija artistului să placă lumii ca om!"

Miercuri, 6 Decembrie 2017
1170

Ironic până în marginile palpabilului, contemplativ și pesimist, un cutreierător în metaforă, Mircea Oprea uimește printr-o nesecătuită capacitate imaginativă. Dar nu se &ici...

La mulți ani, MANUELL MĂNĂSTIREANU!

Marţi, 5 Decembrie 2017
661

Manuell Mănăstireanu s-a născut pe 5 decembrie 1973, la Botoşani. A absolvit în anul 1992 Liceul de Arte "Octav Băncilă" Iaşi, iar în anul 1999 finaliza cursurile Facultă...