"În toată viața mea am fost liber și singur ca o piatră în cădere, din vârf de munte. Cum să te apropii de un asemenea pericol de neîmblânzit", ne avertizează Mircea Oprea în volumul Vârstele mirării (Ed. Tipo Moldova, Iași, 2017). Și, de fapt, de ce ai îmblânzi o piatră care, chiar în cădere din vârf de munte fiind, naște energii și stârnește universuri de gânduri? De aceea pentru Mircea Oprea căderea pietrei nu e coborâș, e libertate. O libertate neîmblânzită, e adevărat. 

Ironic până în marginile palpabilului, contemplativ și pesimist, un cutreierător în metaforă, Mircea Oprea uimește printr-o nesecătuită capacitate imaginativă. Dar nu se împotmolește în prisosul catastrofal al vorbelor (cum ar spune Petru Creția), ci primenește fraza cu aerul pelerinului încântat de florile sălbatice care îi ies în cale. "Vârstele omului (ale unui individ, nu ale speciei) vor fi paşii tăi către starea de trezie, senzaţia de nesuportat că prin pori îţi trece şi durerea aproapelui, a celui de departe, în spaţiu, în timp, cum prin plămâni îți trece, să rămâi viu, aerul, acelaşi aer trecut prin plămânii fiinţelor de azi, ai fiinţelor dintotdeauna, îţi trece prin plămâni aceeaşi plapomă comună din care tragem cu dinţii din generaţie în generaţie", spune Mircea Oprea. 

Născut pe 8 decembrie 1945 la Belcești, județul Iași. A absolvit Liceul "A.T.Laurian" Botoșani, apoi Facultatea de Ziaristică București, promoția 1976. A activat în diverse domenii, primul loc de muncă, cu care se și mândrește, fiind cel de metodist la Biblioteca Raională Botoșani. Urmează o perioadă ca funcționar la Uniunea Județeană a Cooperativelor de Consum Botoșani, după care ocupă posturi de lucrător la Oficiul Poștal Botoșani și merceolog la Întreprinderea Textilă Moldova. Cariera jurnalistică ocupă, însă, un loc aparte in viața lui Mircea Oprea. Este redactor, redactor de rubrică, iar după 1989 redactor-șef adjunct și redactor-șef la ziarul Clopotul (devenit după 1989 Gazeta de Botoșani), apoi director la SC Vega (editorul Gazetei de Botoșani). Părăsește o vreme jurnalismul, pentru a activa ca metodist pe domeniul cultural la Casa Tineretului, dar îl regăsim apoi pe funcția de redactor-șef la Curierul de Botoșani. Botoșănenii îl cunosc și din perspectiva administrativă a Botoșanilor postdecembriști, Mircea Oprea fiind consilier al președintelui Camerei de Comerț, Industrie și Agricultură Botoșani, consilier al primarului în cadrul Primăriei Botoșani, precum și consilier al prefectului, în cadrul Prefecturii județului Botoșani. În prezent este pensionar. 

Membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Uniunii Ziariștilor Profesioniști, al Societății Ziariștilor din România și al Asociației Jurnaliștilor de Turism din România. A debutat în presă în anul 1971, în ziarul Clopotul. În anul 1990 a publicat aforisme în "Revista de filozofie", îar în 1999 semnează pagini de proză în revista Hyperion. Debut în poezie în anul 1971.

Publică volume: Gravitația Lunii (poezie, Ed. Litera, 1988), Polul Est (versuri, Ed. Litera, București, 2010), Mirarea de mine (eseuri, Ed. Limes, 2010), Mirarea de voi (eseu, Editura Conta, Piatra Neamț, 2012), Să dai mâna cu președintele (proză scurtă, Ed. Axa, 2012), Împăcarea cu lumea – Jurnalul de Curtești (proză, Ed. Zona Publishers, 2013). Cuvântul ca spectacol (cronici dramatice, literare, de artă plastică și alte texte), Ed. PIM Iași, 2015, Vârstele mirării (Ed. Tipo Moldova Iași, 2017), Oaspetele din condominiu (Ed. Quadrat Botoșani, 2017).

În 2017, la prima ediție a Festivalului Internațional al Aforismului, de la Tecuci, scriitorul botoșănean Mircea Oprea a fost distins cu Premiul I, ex-aequo. Prezența lui Mircea Oprea printre laureații de la Tecuci nu este una întâmplătoare. În anul 2013 îl regăsim în "Antologia dell'aforisma romeno contemporaneo" (aforisme, Genesi Editrice, Torino, 2013). 

"De zeci de ani scriu aforisme, forma lapidară, urgentă şi irepresibilă a unui eseu, a unei poezii, a unui sentiment - trăiri lăsate fără eşafodaj, fără premizele silogismului, mansarde plutind peste temelia ce nu vrea să se aşeze pe pământ. Acesta este şi motivul pentru care aforismul ia deseori forma de paradox", mărturisește Mircea Oprea.

Preluăm, pentru cititorii noștri, câteva dintre aforismele ("sentințe lirice" transmise de sărbătoritul acestei zile) ce vor fi cuprinse în volumul în pregătire "Reacții adverse":

REACŢII ADVERSE
(sentinţe lirice)

Câinii stăpânului peste tot; stăpânul nicăieri nu s-arată.

A nu face nimic – un început excelent pentru orice faptă.

Când cocoşaţii şi-au făcut un partid, şi-au ales drept siglă cămila şi, în deşert, guvernează.

A pierdut războiul, dar nu-i înfrânt: şi-a păstrat drapelul pe hotarul de vânt.

Când ajungi sub răsfăţul lui, ghinionul nu te pierde din ochi nici cât să clipeşti.

Ceartă-mă, frate, dar nu-mi fi duşman.

Cel care scrie, pe sine se scrie; cel care citeşte, pe sine se citeşte.

De câte ori mă las cucerit de spiritul cuiva, spiritul meu îşi adaugă, la teritoriul său minuscul, imperiul celui care m-a cucerit.

De cum, de ce urâtul poate profeţi mai degrabă decât frumosul.

Un neamţ a intrat cu toporul în mulţimea dintr-o gară rănind câţiva călători: de data asta nu-s eu cel vinovat, mie nici nu-mi trecuse prin cap aşa ceva, eu am drujbă. 

De două mii de ani e tot mai rău pe-aici. De-ar ţine încă pe-atât.

Aruncarea din cuib a puilor de cum le-au crescut penele – cruzime de părinte. 

Aş putea crede în Dumnezeu ca în oricare alt politician, de ce să nu-L cred? L-aş crede ca pe un politician, până începe să-mi promită. 

Când îl nimereşte rolul e un actor bun, de-ai zice că rolul îl joacă pe el. 

Semenii mă uimesc, cum mă mir şi de mine. Tot ce descopăr la alţii, bun sau rău, diabolic sau îngeresc, descopăr şi la mine, copleşindu-mi fiinţa parcă mai apăsat, mai aspru. 

Ce greu să-ţi uneşti toate zilele, toate clipele trăite, într-o singură viaţă şi viaţa aceea să arate ca şi cum ar fi viaţa ta, unica dată ţie! 

Speranţa îşi face cuib în trupul meu ca într-un copac cu frunze tinere. 

Ce să fie cu pruncul acesta ce încă se bate pentru viaţa mea pe sfârşite, unde să ajungă, când de mic se rostogoleşte din munte ca râul plecat să-şi caute mama revărsată în ocean.

Sfântul se ruga ca demonii să treacă la altă credinţă decât a lui!

Şi eu merg la teatru cu mască, cu masca de spectator. 

Ce slabi suntem dacă flatăm o fiinţă atât de vulgară şi fără educaţie - Moartea.

Scriu şi scrisul mă învaţă să scriu, cum orice meseriaş se lasă şcolit de lucrul mâinii sale.

Încrezător că-şi va face meseria şi-n Rai, cimitireanul îşi spune gândul: vocaţiile mari se păstrează şi după moarte.

Simt iz de cadavru tot mai aproape: aşa miroase vântul care nu mai bate.

Toţi au ceva de zis; de auzit – nimic.

Specia mea îşi omoară viitorul de dragul prezentului. 

Sunt dintre cei care n-au nevoie de minuni ca să creadă. Îmi trăiesc mirarea şi fără nimb. 

Toate căile începute sunt greşite; calea bună e cea călcată până la capăt. 

Suntem o familie modernă: cinăm la restaurant şi ne spargem vesela în familie. 

Viaţa mea – lungă convalescenţă după durerea naşterii. 

Urâtă-i lumea din care plec; urâtă-i lumea în care ajung.

Vecinul meu – demon ratat, înger niciodată.

Şi Dumnezeu, în ce mă priveşte, îşi drămuieşte bunătatea: mă iartă de păcatele din care ies singur.

Aşa blând cum am ajuns, sunt singurul căruia îi este frică de mine.

Pe piatra sub care fusese îngropase îşi scrisese din timpul vieţii: Dacă Dumnezeu mă vrea, să-mi pună El cruce.

În vremea Inchiziţiei numai cei apropiaţi de Biserică erau arşi pe rug. 

Politicienii, precum băncile: toate zvonurile rele despre ei, într-o zi, două, se adeveresc. 

Sunt şi eu abia un ciob de lume, din lumea asta mare dar, fără ciobul care sunt, lumea n-ar fi întreagă, ci tot un hârb ar rămâne, un hârb care niciodată nu s-ar umple. 

Rătăcit pe pământ; pământul, un rătăcit şi el. 

Recitesc Anna Karenina şi o voi face mereu cu credinţa că, odată şi-odată, femeia asta frumoasă pe care o visez din adolescenţă va renunţa să se mai arunce înaintea trenului. 

Sunt un bun pedagog cu mine: am reuşit să uit mult şi repede din tot ce m-au învăţat alţii. 

Pot mima şi eu modestia dar n-am fost încă atât de lăudat.

Strângi dolari!? Bună afacere; aud că banii ăştia circulă şi-n iad.

Trăind destul ajungem să ne iubim duşmanii, trezind ura prietenilor. Numai să trăim destul. 

Viaţa mea – coadă de zmeu la faima altora. 

Bătrânul îşi numără anii cu umilinţă: ştie că timpul îl ţine în viaţă anume să aibă un martor al victoriei sale.

Să mă luaţi în râs când vorbesc serios, mai înţeleg şi vă suport; dar să râdeţi de mine când glumesc – asta nu! 

Sălciile – livada rataţilor. 

Ştiu obezi salivând de poftă şi la pesmetul meu.

Talent mic, păcate mici; talent mare, blestem pe măsură. 

Scrisul, uşa mea secretă pentru a evada din arestul la domiciliu.

Viitorul, de-ar şti ce-l aşteaptă în ziua de mâine, nu s-ar mai grăbi pentru nici unul dintre noi, pentru niciun copil gata să se nască. 

Autoportretul pictorului – jurnal pe o pagină. 

Vorbesc puţin cu ceilalţi? Aşa am timp să vorbesc mai mult cu mine, ciudatul ăsta de care încă nu mă plictisesc.

Să-i apărăm pe cei puternici, să-i apărăm mai întâi de ei înşişi. 

Au şi alţii aforisme de invidiat, dar când ştiu şi cele slabe ale mele la ce chinuri m-au supus până să le aflu miezul, pelinul, repede îmi trece invidia ca sub bucuria unei torturi evitate. 

Dimineaţa fac un pic de gimnastică dar azi, hăituit de vise, nu-mi venea să cobor din pat şi, mi-am zis în joacă: dacă nu fac flotările, jumătate de oraş dispare. Ia uite cât de uşor pot face un bine şi - n-am mişcat un deget.

Să n-ajungă motiv pentru invidia altuia, îşi arginta obiectele de aur şi se ponegrea singur. 

Cineva din mine tresare când îl tutuiesc şi-i spun Eu. Mă strigaţi pe nume şi Eu vă răspund, dar cine din lume răspunde la numele de Voi?

Einstein putea fi prea bine și rabin, şi şef de stat, ca oricare din neamul său; mi-i că un rabin nu putea fi Einstein. 

Nu se ridică în picioare în faţa nimănui: el are fobie de înălţime.

Era aşa de sărac încât, murind, l-au dus la cimitir pe abonamentul de tramvai rămas valabil până la sfârşitul lunii. 

Faptă făptuind, fiinţa se trece în faptă; nimic făcând, fiinţa ta în nimic se trece.

Fascinaţia idealului de neatins se vede şi asupra mediocrilor, îi înflăcărează şi pe ei aşa cum s-ar aprinde orice material inflamabil, până rămâne cenuşă din ei, cenuşă din ideal… 

În comunism, să fi ţinut la onoare, aş fi avut ocazia să mor de câteva ori, cum şi în democraţie am motive destule şi, iată, n-am murit înainte, nu mor nici acum. Se vede că ţin şi eu la onoare cât supravieţuitori din preajma mea. 

Fă-ţi răul ce te-a însemnat. Altfel, răul nefăcut ţie nu se stinge, ci arde ascuns în hornuri până raza lui neagră scrum te face, cum şi-a dorit de când se ştie. 

În copilăria mea uşa casei nu se închidea pe dinăuntru, nu se închidea pe dinafară. Ai mei ştiau că n-aveau de ce să se teamă: uşa nu fuge de-acasă.

Fotbalul, să aibă sfinţi, ei şi-ar încălţa nimbul în picioare şi i-ar bate crampoane. 

Generaţia nouă – carne proaspătă în măcelăriile lumii.

Mă ştiu laş şi nu mă plâng: şaptezeci de ani m-am ferit de războaie şi acum primesc pensie de veteran, veteran de pace. 

Îmi pot face orice rău şi nimeni nu mă opreşte: sunt liber.

Istoria – romanul poliţist din care ştii crima, ştii criminalul şi nu-ţi vine a crede că tu, cititorul, îi cazi victimă de cum întorci pagina în ziua de mâine. 

Niciun gândac nu zboară pe unde trebuie, nicio buruiană nu creşte în locul nimerit când ai grădină, când ai livada ta.

Istoria lumii – şirul lung al înfrângerilor mele repetate în fiecare om în parte.

Iubesc călătoriile; orice destinaţie e loculul potrivit de întors acasă. 

Măslinul, de-ar şti cum i se chinuie rodul să i se stoarcă uleiul, şi-ar avorta fructele de pe când sunt flori. 

Mi se spune om, la fel ca şi vouă, şi încă n-am aflat dacă vorba asta nu-i cumva o jignire.

Lăsaţi-mi credinţa să-şi aleagă Dumnezeul.

Legile astea, mai că aş crede-o, am auzit că-s făcute de infractori, de infractori sadea. Probabil exagerez: dar că legile-s făcute măcar de avocaţii infractorilor putem fi de acord?

Mândria acestui oraş stă în cei plecaţi. Şi, aşa, m-am încăpăţânat să rămân.

Mă uit în oglindă ca la o minciună, ca la o iluzie: clipesc şi dispar. N-am ajuns o axiomă şi încă n-am reuşit să vă demonstrez că exist.

Nici un orator nu s-ar crede palavragiu, pe când orice palavragiu se ştie mare orator. 

Opera adevărată a scriitorului rămâne viaţa sa până să apuce să se autoplagieze în scris.

Nu-i nevoie cineva să fie blestemat pentru a se naşte într-un anume loc, într-un anume timp, popor sau religie; ajunge întâmplarea!

Oracolul meteo – superstiţia în care mai cred.

Paradoxul medicinii: îmi prelungeşte viaţa cu anii, nu-mi amână moartea cu nicio clipă.

Şi mâine, când nu vom mai avea trenuri, când nu vom mai avea cale ferată, acarul Păun tot va găsi o slujbă în ţara asta.

Trandafirul, în toată splendoarea sa fragilă, are, în spin, picul acela de răutate cât să te țină departe de catifeaua petalei.

Tratarea bolii de azi, calea sigură să ajungi teafăr la boala de mâine. 

Trăiască viitoarele tradiţii ale Uniunii Europene. 

Precum cauciucurile, de iarnă/de vară, bordurile de pe strada mea se schimbă după calendarul remanierilor din guvern.

Vai de religia în care credinciosul e mai treaz decât dumnezeul lui.

Sunt un om obişnuit: îmi târăsc aripile în pas cu ceilalţi. 

Praznic? N-am nevoie de vreun motiv: mi-l fac când doresc.

Primii care mor într-un război sunt entuziaştii. Scepticii rămân să muncească din greu să cureţe câmpul de luptă pentru altă generaţie de entuziaşti gata să înceapă războiul cel nou.

Sporul meu cel mare îl am când îmi propun una şi fac alta.

Spui altfel, spui altceva. Să scrii altădată – nu mai scrii deloc.

Pe cel bun judecă-l după fapta făcută. Pe cel rău judecă-l după fapta neajunsă la tine, el ştie de ce. 

Tinereţea – clipa cea mai scurtă a vieţii mele.

Pe întuneric, ascult la radio teatru cu actori deja răposaţi: un cimitir de voci.

Pe pământ, avionul e o căsoaie incomodă, cu aripi inutile. La fel ca libertatea, avionul îşi are rostul doar în zbor. 

Timpul – prăbuşit peste trupul meu ca un corp de bibliotecă. 

Vegetarian? Toate iubirile sale veştejite au ajuns material didactic în ierbare.

A trecut ceva timp în ceartă cu mine până să scornesc din capul meu banalitatea. Acum mă înţeleg cu toată lumea. 

Copil cum mă ştiu, când voi creşte, peştişor de aur aş vrea să fiu, să nu mă mai rog la cei mari să-mi împlinească cele trei dorinţe. 

Adorm în patul meu şi, rătăcit în somn, mă trezesc ziua în coşmarul altuia.

Am exilat deja televiziunea în clasicism: îmi amintesc de ea din când în când dar n-o ţin în casă!

Am fost la Ocnele Mari şi am plătit intrarea, să vizitez salina. Astăzi, nici la ocnă nu intri pe gratis, trebuie să plăteşti cumva! 

Molière îmi plagiază contemporanii când le zice: Iau bunul meu de oriunde îl găsesc. 

N-am aflat încă de binele făcut ziua fără perechea sa de noapte – răul.

Americanii, ruşii: aliaţi în război; inamici pe timp de pace.

Amicul meu, un curajos în experienţe ascunse, mi se mărturisea: să mori, să mori ţi se cere, totuşi, un pic de concentrare, de intimitate. Dar, uită-te şi tu, te calcă maşina şi nici nu ştii cine a murit în vacarmul, în înghesuiala asta!

Ca insul născut în zi de duminică, n-am făcut nimic toată viaţa şi nici nu mi-a fost greu; mie mi-a ieşit din prima. 

Anxiosul – cadavru în contemplare de sine până se simte viu.

Aniversările tale – comemorările duşmanilor. 

Când va mai fi apusul meu dimineaţa răsăritului dintâi? 

N-am de ales: fac tot ce pot, din tot ce trebuie!

Neamul prost are rude peste tot.

Când vrea să stârpească un rău, amicul meu – om de acţiune, strică mai întâi un lucru bun, apoi se lasă păgubaş. 

N-avem Mafie, e adevărat; ca taxă de protecţie eu plătesc la stat. 

Când vrei să faci un bine cuiva, întrebă-l dacă şi-l doreşte. 

Necazul ce trece cu ziua de azi, mâine îmi va fi bucurie. 

Candela stinsă – etalon de măsurat bezna. 

Nu joc poker cu hazardul: în mâinile lui toate cărţile sunt aşi.

Nu pofta mă sperie, mă sperii de lipsa ei.

Cât de grea o fi, cât de uşoară, boala îmi este firava şi singura legătură cu lumea.

Misiunea companiei farmaceutice: Noi nu ne omorâm clienţii, îi fidelizăm.

Necrologul limbii române se scrie în engleză.

Nici când are dreptate nu-l suport pe pătimaş: e prea adânc prins în clipa prezentă. Cu întreaga lui fiinţă vrea totul acum! 

Noaptea mă visez acrobat, ziua îmi rup gâtul.

Am pierdut procesul şi mi-am dublat paguba plătind avocatul, cum plătesc apa meteorică şi pe secetă.

Noaptea, închid şi eu ochii: îi protejez să nu-i orbească bezna.

Noi ştim să primim Regele, dar ştie el protocolul de primire a omului de rând? Care dintre marii lumii, în genunchi, ar avea puterea să-l privească în ochi pe oricare dintre voi?

Normalitatea – harul care ne supără.

Abili negustorii din casa mea: au naţionalizat paguba şi au privatizat profitul. 

Norocul – miza mea pentru zarul de mâine.

Notăm cu roşu în calendar sărbătorile, să le deosebim de zilele în care stăm degeaba.

Omul – măsura tuturor lucrurilor? Frumoasă încercarea grecului, dar încă nu apăruse dolarul.

Nu are nici un rost să te-ntrebi, azi, cât de adâncă e prăpastia din faţa ta dacă n-ai de gând să te arunci în ea. Poate mâine…

Omul care n-a plâns niciodată e un om slab.

Nu dau de pomană; mie mi se ia de pomană.

Am bătut greşit PIN-ul la bancomatul din stradă şi, în văzul lumii, am păţit ruşinea: cardus captivus!

Nu fluier în biserică; eu fluier în… bisericuţă!

Am avut o viziune: cu mic, cu mare, ne aliniaserăm după cum aveam să murim şi nu după vârstă, nu după boli sau beteşuguri. Ne înşiram fără deosebire ca şi cum vom fi luaţi de pe stradă, la întâmplare, cum te ia tramvaiul din staţie.

Nu ştiu dacă-s liber sau sunt doar singur.

Nu te ruşina de duioşia ta scorţoasă: asprimea vântului e şi tandreţea lui.

Rămâne viu doar cel intrat în complicitate cu viaţa, cel care face târgul cu ea, care ştie ce şi cum să-i dea pentru a primi îngăduinţa ca mâine să fie o zi şi pentru el.

Nu vă bucuraţi; oricât de înverşunat aş scrie despre mine, în fiecare rând e vorba şi despre voi.

Omul – faptul divin care îşi alege Divinitatea.

Aglomerări încă suportabile: piaţa, târgul, oborul. Aici întâlnesc şi multe animale normale. 

Nu pot nici eu să sar peste umbra mea; dar să mă-mpiedic pot.

Nu scriu mai bine decât alţii, dar nimeni nu va scrie atât de aproape ceea ce simt eu. 

Ai crezut că tu alegi? Aşi! Scopul pune laba pe tine înainte de a veni pe lume şi te face om fără să te întrebe.

Pe cât-îi de urât, orice caricatură îl flatează.

Sunt bunul perisabil al bolilor mele dat în arendă medicilor, spitalelor şi farmaciilor cu mare grijă să nu mor, să nu mă lecuiesc. 

Am pe-aproape inşi intoxicaţi de optimism, aşa cum unii se pot intoxica cu oxigen. În preajma lor port mască.

Cred în Dumnezeu şi, cu mâna pe Biblie, jur în toate tribunalele că nu există.

Abstinenţa – abuz de virtute.

Cu ce culori să împodobeşti curcubeul? 

Academia – cimitirul nemuritorilor.

Cum să nu-ţi plângi trecutul ca pe o victimă a timpului. Timpul, părinte nedrept, îşi răsfaţă copilul nenăscut încă promiţându-i tinereţe fără bătrâneţe – ziua de mâine. 

Buruiana? E un mic tâlc şi aici: câte un pic de răutate, în miros, în culoare, dă vigoare virtuţii, o armează pe dinăuntru, o face să-i strălucească şi mai mult gustul care, scăpat în exces, din elixir devine otravă!

Ai în faţă femeia care te vrea şi zici că tu o eviţi? Chiar crezi că, deschizând umbrela, ploaia se opreşte. 

Am şi eu un smochin nu ştiu cum ajuns în grădina mea. Nu-l îngrijesc, nu-l îngrop iarna, nu-l feresc de omizi. S-a adaptat şi se poartă şi el ca oricare pământean de pe-aici: nu se usucă, nu creşte, nu face fructe, abia o frunză, două, cât să treacă din anotimp, în anotimp. 

Am uitat să întorc ceasul şi ácele lui s-au oprit. Doar dintr-atât am păşit în veşnicie. 

Am zile când şi soarele pare să-şi dorească apusul mai devreme.

Câţi oameni, atâtea căi spre aceeaşi râpă.

Bunul simţ e înnăscut. Să ţi-l impui, vei fi perversul care şi-a stricat natura. 

Cum să fii sănătos într-un spital bolnav?

Consecvent, să nu insult vreo credinţă, sunt ateu fidel în toate religiile lumii. 

Cădere liberă? Mă tem de o urcare liberă.

Cel veşnic este contemporanul meu. 

Celibatar – viaţa la scara unu pe doi.

Celui cu răutatea la vedere am să-i spun: Nu te ruşina, te porţi şi tu ca omul!

Chibzuit cum sunt, să nu pierd timpul, mă culc devreme.

Cine să se ştie atât de lipsit de valoare încât să nu merite toate laudele celor din jur pentru modestia sa.

Destinul meu – paragină împlinită.

E lege: lupii tineri sfâşie berbecii bătrâni.

Marile aventuri ale omului de rând: sărăcia, boala, moartea. 

Deţin o maşinărie infernală şi, fără să-i ştiu regulile, mă joc până mă va arunca în aer: gândirea mea.

Competiţia fără înălţare în spirit, nu-i sport, e violenţă; atâta ambiţie şi înverşunare pentru un centimetru în plus la groapa cu nisip?

Deviza Ku Klux Klan-ului: Noaptea toate pisicile sunt… negri! 

Distanţa dintre sinceritate şi adevăr? Mă bat sincer pentru minciunile mele cum nu m-aş bate niciodată pentru adevăr.

Doctor!? Da, e o meserie bună când ţii la viaţă dar, în vremurile astea, groparii sunt indispensabili. 

Cum să-mi spui că femeia nu gândeşte? La ea, toată pielea e un cortex!

De secole, garguiul duce în gheare catedrala; e în blestemul său de diavol să ţină credinţa înfiptă în pământ, să nu dispară din lumea noastră.

Arginţii primiţi de Iuda încă circulă, valută forte pentru vânzarea de oameni. 

Curcubeul – arcul de triumf al celor plouaţi.

De la o vârstă, amânarea ţi s-arată orizont proaspăt al zilei de mâine. 

Azi am avut o zi bună – n-am făcut nimic. Să nu fi plătit nici rata la bancă aş fi avut o zi perfectă. 

Bătrâneţea – bătălia pe care o pierd zi după zi. 

Avem cu ce ne mândri: ruinele noastre sunt mai proaspete decât ale altora.

Drumul de piatră – muntele doborât de şes. 

Duc în spate sănătatea şubredă a lumii, de-am ajuns şi eu rău, rău ca leacul ce aşteaptă noaptea să-şi sugrume rana.

Coaptă la frig, mi se vinde pâine congelată – hrana supravieţuitorilor prin criogenie. 

E mort şi spaima de moarte tot nu l-a părăsit. 

Cocorii ară cerul şi credinciosul din mine îşi seamănă speranţa în brazda din nori. 

Dumnezeu, să fi fost vreun fabricant de maşini, le chema la El pe cele greşite din proiectare să le modifice, pe când, pe noi, ne lasă în lume cu scăpări din construcţie, să ne riscăm viaţa în accidente mortale. 

E mai comod să urăşti decât să iubeşti: în ură n-ai nevoie de consimţământul celuilalt. 

Iubirea – instinctul emancipat înainte de majoratul raţiunii. 

Îi deosebeşti uşor pe egoişti: se interesează doar de moartea lor şi, proprietari pe eternitate, şi-au intabulat şi împrejmuit din timpul vieţii locul de veci.

Mă bucur să nu m-am sinucis la douăzeci de ani, cum avusesem de gând. Aş fi ajuns în Viaţa de Apoi cu o părere mult prea bună despre lumea asta.

Lacome de lumină buruienile astea, lacome după stropul de apă, fără pic de omenie pentru firavul răsad de ardei pus de mine. 

Jucăm, toţi, la loteria zilei de mâine şi mizăm pe noroc. După cum ne înmulţim, văd numai câştigători; eu de ce m-aş teme? 

Eşti sufocat de lucruri inutile luate din lume? E semn că inutilul lumii are nevoie de tine. 

Etniile din România îmi apără cu atâta dragoste ţara, o apără cu atâta ardoare încât sunt sigur că românii, câţi suntem, câţi vom mai fi, vom fi şi mâine în pământul nostru. 

Dumnezeu, să fi reuşit să scrie Hamlet, nu l-ar mai fi creat pe Shakespeare.

Eu, copilul, încă mă întreb dacă aş vrea să fiu acel bătrân care trăieşte în mine. 

E adevărat, în comunism nu toţi erau închişi: doar cei care ţineau să fie liberi.

Între doi soţi, cel care se iubeşte pe sine nu moare de gelozie. 

Cu dreptatea făcută de justiţie, paguba mea a ajuns mai mare decât câştigul hoţului care m-a furat. 

Fapta gândită azi, mâine-i gând împlinit ajuns la locul său din trecut; fapta mea pe faptă se clădeşte, cum piatra-n zid viaţa îşi topeşte.

După ce, în faţa mea, unui sfânt i s-a găsit nimbul de aur în portbagaj, acum, acelaşi vameş îmi percheziţionează aripile. 

Extaziat de flacăra din cămin, cu telecomanda în mână, apăs butoanele să schimb imaginea, să văd cum arde şi în sobele din alte case. 

Mi-i teamă să-mi pătrund taina; mi-i teamă că dispar cu ea.

Literatura vorbeşte despre dragoste pe sute de pagini, pe când bancurile expediază tema în câteva cuvinte. Ştiţi şi voi de partea cui e succesul!