DUMITRU IGNAT
A activat în perioada 1968-1971 la cotidianul Clopotul, fiind numit apoi vicepreședinte al Comitetului județean de cultură și artă Botoșani, post pe care îl va păstra până în 1983, când devine director al Teatrului dramatic Mihai Eminescu.
În perioada 1990-1997 lucrează la Gazeta de Botoșani ca publicist-comentator și director, următorii ani, până în 2000, aflându-se la conducerea Teatrului de Papusi Vasilache. A debutat în 1967, în antologia "Peisaj sucevean", iar editorial în 1978, cu volumul de poezie "Pe această linişte". Patru ani mai târziu apărea cartea de proză fantastică "Phonix 1 km", ambele la Editura Junimea din Iaşi. În anul 1988 publică "Prag", poezie, la Editura Junimea, iar în anul 1977 apare volumul "Calvarul deținuților anticomuniști botoșăneni.Mărturia supraviețuitorilor", Inspectoratul pentru cultură al Județului Botoșani. In anul 2005 publică volumele de proză "Un bărbat din Nazaret","Dionis", iar în 2008 volumul "Mulţimi vide". În 2011 a publicat la Editura Dacia XXI, în colecţia "Poeţi contemporani", volumul "Contur", iar un an mai târziu apare Aruncare de zaruri (eseuri; Botoşani: Quadrat, 2012).
A mai publicat monografii turistice (în colaborare), a scris scenarii prezentate de Teatrul "Mihai Eminescu" (1968, 1979, 1989), texte originale ("O poveste, două, trei, cu roboți și roboței", premieră în 1998) și adaptări pentru teatrul de păpuși.
Poezia lui Dumitru Ignat este una a experienţelor concrete, a transparenţelor nefardate, într-o luciditate debordantă. Cuvintele poetului nu cunosc îmbălsămarea şi nici păienjenişul păgubos al construcţiilor sentimentale, nici strălucirea incantaţiilor feminin-jucăuşe. Poate şi pentru că, aşa cum observa Victor Teişanu în volumul "Poeţi botoşăneni de azi", Dumitru Ignat "nu trăieşte în slăbiciune ci doar descrie slăbiciunea, nu plânge ci descrie plânsul".
Lucid, riguros în fiecare zbatere a cuvântului, ostoit şi epuizat deopotrivă în propriile idei şi concepte, poetul îşi cunoaşte menirea, îşi simte forţa şi claritatea sugestiei, nu de puţine ori apelând în poezie la "enunţuri morale, chiar didactice", la o "pedagogie a principiilor" (Victor Teişanu). Însă şi aşa, străbătute de o dinamică lucidă, proaspătă, poemele lui Dumitru Ignat seamănă mai degrabă cu un soldat care îşi ascute sabia în mijlocul unui câmp în floare.
Dumitru Ignat scrie poezie ca şi cum ar explica inefabilul uneori, dând alteori senzaţia că se risipeşte în fiecare idee şi în fiecare descriere a palpabilului. Cititorul de poezie va fi, răscolindu-i cuvintele, martor la toate bucuriile şi mirările poetului.
"…Poezia este, după Dumitru Ignat, un "obiect zburător neidentificabil", "un zeu de aer" sau "eter lunecînd", o "umbră a umbrei" şi "iluzia trecută oglinzii / din respiraţia celui învins", domeniu inefabil al imaginarului, iar poetul o fiinţă care "născoceşte mirări / şi lucrează la perfecţionarea viitorului", stând la o masă "astrodrom de gînduri instantanee / către Pretutidene…" (Al. Piru)
"…Nu ne putem însuşi, într-o experienţă limitată, pare a spune poetul, decît filozofia fragmentului în cuprinsul căruia decurge şi se consumă nemurirea noastră, care aici e însăşi poezia". (Victor Mitocaru)
"…Execiţii de imaginaţie, atractive şi inteligente, textele din Phoenix 1 km sînt proză speculativă pe teme bizare, solicitînd fantezia cititorului ca secvenţe ce îngăduie şi chiar reclamă o continuare dincolo de cît e scris în ele". (Laureţiu Ulici)
DUMITRU IGNAT - Să te mişti
Să te mişti răbdător, liniştit,
pe această sîrmă, loc
geometric al punctelor stăpînirii
de sine, al renunţării de sine;
să te mişti
pe această potecă de aur,
egal depărtată de mlaştinile
erorii cu plus şi erorii cu minus;
să crezi firească această uneltire
a mişcării mereu înainte, neîncercată
de relativitate, de îndoială,
de înşelătorul confort al popasului;
să te mişti în acest corset
al echilibrului, să mărşăluieşti,
să te strecori printre monştrii
orgoliului, lucidităţii, printre
nisipurile puterii, recunoştinţei
şi toate acestea numai pentru
îngăduinţa de a numi virtute
această virtute.
Hidalgo
Mii de hidalgos bătălie poartă,
Pămîntu-ntreg e plin de mori de vînt
şi le înfruntă-ntruna, cei cîţi sînt,
deşi doar unu-i însemnat de soartă.
Un braţ pierdut, o ordonanţă moartă,
un coif căzut peste baltagul frînt;
dar se aud trompeţii altui cînt,
chemînd, din zare, gloria deşartă.
Lucid privesc eterna vălmăşeală,
înţelegînd şi dragostea, şi ura,
lung răbdător la van şi la greşeală,
la toate preştiindu-le măsura.
Dar prins de ora care mă înşală,
ridic mănuşa şi îmbrac armura.