Poezia şi oamenii ei. De câteva săptămâni, postez pe Facebook câte un poem al unui autor botoşănean, pornind de la gândul că ei, poeţii, prea deseori rămân în conştiinţa publică doar ca imagini asociate unor întâmplări literare, prea rareori Cetatea se retrage pentru a asculta în tăcere Cuvântul (nu doar strigătul!) celor meniţi să pună Har peste vorbele încă nespuse.

Într-o zi, aducând în cotidian un poem scurt al Mihaelei Arhip, un comentariu, venit chiar de la un confrate literar (iertată-mi fie îndrăzneala), mi-a atras atenţia: "E mai mult cugetare decât poezie". Am recitit poemul: "Fiecare om/ are valoarea ultimului gest/ însemnat/ pe care l-a făcut/ pentru/ sau împotriva/ celorlalţi./ În rest nu e decât viaţă/ şi restul nu/ contează/ pentru ceilalţi...". Şi ce frumos atunci când cugetarea se scrie-n poezie, completez gândul confratelui literar.

Dar gândul a mers mai departe, scotocind sensuri în cugetări şi raţiuni, judecăţi şi tot felul de imagini despre lucruri, trăiri devenite de o vreme un soi de artificii ale imaginaţiei, un mecanism functional, deşi puţin receptat în adâncul care zguduie conştiinţe.

În fapt, ce este cugetarea altceva decât idee, gândire, meditaţie, interiorizare (în forma ei înaltă, desigur!). De drept, ce este poezia Mihaelei Arhip, decât "acţiunea de a cugeta şi rezultatul ei"?

O exemplificare: "Căutaţi-vă sufletul/ şi încercaţi să recunoaşteţi/ că de multe ori e/ mai mic/ decât piatra pe care o ţineţi în mână".

De câte ori – pe zi, pe secundă – avem nevoie de o astfel de cugetare, a cărei definiţie poate fi: "poezia şi rezultatul ei"?

Pentru că Mihaela Arhip construieşte, clădeşte imperii de cuvinte, dar nu spre a cuceri teritorii, ci pentru a crea punţi între oameni. Şi nu se foloseşte de dimensiuni spaţiale, astrale, deşi, cum spunea Platon, "este uşor să vorbeşti despre zei decât despre oameni". Mihaela Arhip păstrează dimensiunea umană a trăirii, măsurând cu luciditate ceea ce atât de greu poate fi măsurat: intensitatea iubirii şi a vieţii simple.

Poezia nu este o formă de transfigurare a timpului sau o cale de întrepătrundere vibrantă, meteorică chiar, cu lumea în care trăieşte. Dimpotrivă. Pentru Mihaela Arhip, a scrie poezie este o firească stare existenţială, un cotidian calm, echilibrat, bine dozat afectiv. Poezia devine carapace, dar şi vulcan, desigur, atunci când lumile exterioare se mişcă şi dezmărginesc sufletul individual, emoţiile, singurătăţile.  
 

La aniversare, am întins către poeta Mihaela Arhip un gând de bucurie, pe care l-am însoţit de câteva întrebări:

Ştiri Botoşani: Zilele acestea, un scriitor atrăgea atenţia că rostul său nu este să fie în mijlocul Cetăţii, ci doar acela de a fi citit şi, deci, cunoscut. Pornind de la Friedrich Hölderlin, care pe la anii 1800 spunea "La ce bun poeţii în vremuri sărace", ce răspuns am putea da astăzi la întrebarea: La ce buni poeţii în vremuri de criză (morală, economică, politică etc.)?

MIHAELA ARHIP: Cred că nu există doar "vremuri sărace", există mai degrabă "sărăcie de vremuri". Oamenii nu mai au vreme să se privească în ochi şi să rostească un adevăr despre sine, nu mai au vreme să viseze, nu mai au vreme să se oprească din mers şi să privească în sufletul celorlalţi, nu mai au vreme să îşi asume vina propriilor greşeli. Sunt "săraci de vremuri". Şi  pentru asta au rămas poeţii.

Sunt vremuri de criză morală, spirituală, vremuri agresive care nasc în oameni indiferenţa faţă de zâmbetul sau faţă de lacrima celui de alături, cinismul şi superficialitatea.

Trebuie să rămână cineva de veghe la graniţa dintre raţiune şi sentimente, trebuie să îşi asume cineva vina pentru fericirea sau/şi suferinţa celor care trăiesc fie de o parte, fie de cealaltă a acestei graniţe. Cred că pentru asta au rămas poeţii.

Îmi vine acum în minte un citat din Infernul lui Dante: "Cele mai întunecate cotloane ale iadului sunt rezervate celor care îşi păstrează neutralitatea în vremuri de criză morală".

Nu ştiu dacă am dreptate sau nu, dar acesta este adevărul meu despre la ce buni poeţii în vremuri de criză? Mi-l asum. Mie nu mi-a plăcut niciodată să ies "în mijlocul Cetăţii", să-mi pun steagul în vârful unui adevăr şi să impun modul în care acesta trebuie trăit. Mi-a plăcut doar să scriu despre adevărurile mele.

Ştiri Botoşani: De ce scrii poezie, Mihaela Arhip?    

MIHAELA ARHIP: De ce scriu Poezie?  Nu ştiu.  
Scriu
pentru că eu aşa iubesc.
Numai aşa ştiu să plâng,
să zâmbesc,
să spun adevărul. Despre mine.
Scriu
pentru că nu mi s-a dat de ales,
pentru că numai aşa mă regăsesc
sub măştile pe care mă obligaţi
să le port,
pentru că mai caut încă forma sufletului
şi locul în care se ascunde,
pentru că sunt singură
(ca voi toţi, de altfel)
şi nu vreau să îmi pierd minţile
între cei patru pereţi ai vieţii,
fără uşi,
scriu
pentru că am nevoie de ferestre.
Nu vreau să mă înţelegeţi,
vreau doar ca eu să vă înţeleg.
Scriu
pentru că eu aşa mă tem mai puţin
de moarte

Ştiri Botoşani: Dacă ai avea posibilitatea de a inventa un obiect de studiu nou în şcoală (nu opţional, ci obligatoriu!), care ar fi acela?

MIHAELA ARHIP: Dacă aş putea, aş introduce în programa şcolară "Arta (im)personalităţii". Aş vrea să se ştie că Oamenii sunt ferestre prin care Dumnezeu îşi filtrează lumina. Cu aceeaşi putere. Noi suntem cei care o reflectăm în mod diferit. Suntem ferestre cu personalitate ale unui univers impersonal. Şi trebuie să învăţăm arta de a reflecta lumina care se loveşte de noi. Să învăţăm să ne regăsim sub măştile pe care societatea vremurilor de criză ne obligă şi ne învaţă să le purtăm

Ştiri Botoşani: La ce lucrezi în prezent sau, mai direct: când va apărea un nou volum semnat de Mihaela Arhip?

MIHAELA ARHIP: În prezent încerc să lucrez la un vitraliu din cioburile anilor care au trecut. Un volum de scrisori netrimise la timp. Nu ştiu când şi nici dacă voi reuşi să îl ofer Cetăţii.

Ştiri Botoşani: Răspunde la o întrebare pe care nu o formulez. Un răspuns care să ne facă pe noi, cititorii, să ne punem întrebări!

MIHAELA ARHIP: "... ar fi ca şi cum
am închide un fluture într-un felinar aprins
şi l-am privi cum moare..."


De la "Sfârşitul inocenţei" la "(I)reversibilul" ei!

Mihaela Arhip s-a născut la Botoşani, pe 31 ianuarie 1970. A urmat cursurile Şcolii 7 şi pe cele ale Colegiului Naţional "A.T.Laurian". Este absolventă a Facultăţii de Filologie, Universitatea "Ştefan cel Mare" din Suceava, secţia română-franceză. De 20 de ani este profesor de limba şi literatura română (Şcoala 6 Botoşani, Şcoala 17 Botoşani, iar din 1998 la Liceul de Artă "Ştefan Luchian").

A debutat cu poezie în anul 1997, în revista Limba şi Literatura română. Colaborează cu versuri şi articole în publicaţii periodice din Botoşani şi din ţară (Archaeus, Cronica, Cronica veche, Dacia literară, Intertext, Mentor, Opinia Fălticeneană, Relief educativ moldav, Revista română, Ţara de Sus)

În anul 1999 obţine Premiul revistei Dacia literară la Concursul Naţional de Poezie şi Interpretare Critică a Operei Eminesciene Porni Luceafărul…, secţiunea Grupaje de poezie, Botoşani, iar un an mai târziu, la aceeaşi competiţie literară este distinsă cu Premiul revistei Cronica, dar şi Premiul Editurii Dionysos, Kastellaun (Germania), pentru debut editorial, volumul "Sfârşitul inocenţei" fiind publicat în anul 2002, la Editura Axa.

Şapte ani mai târziu, Mihaela Arhip publică, la Editura Axa, cartea "Libertatea unui condamnat la viaţă", iar în 2011, de această dată la Editura Eikon, Cluj-Napoca, apare volumul de versuri "(I)reversibil".

A coordonat Antologia de poveşti pentru copii - 19 poveşti şi povestea lor (Botoşani: Silva-Vic, 2005).


Gesturi
Când Dumnezeu a vrut să scrie poezie,
s-a aplecat asupra foii albe,
a oftat
şi timpul a-nceput să curgă
măsurat
de gesturile Lui,
dar după ultimul retuş
El s-a-ncruntat,
uimit,
căci de pe foaia albă,
de-acolo de-unde ar fi trebuit să îl privească
poezia,
îl privea un Om
îngenuncheat
care-ncerca să se ridice...

Recurs
Înainte de a mă judeca
încercaţi
să-mi trăiţi bucuriile simple,
tristeţea, singurătatea sau teama permanentă,
şi mai ales clipele pe care
eu nu aş avea puterea să le retrăiesc.
Încercaţi să zâmbiţi
ştiind că nimeni nu se va bucura de asta,
încercaţi să trăiţi cu lacrima mea pe obraz
ştiind că slăbiciunea voastră
e motiv de zâmbet pentru ceilalţi.
Încercaţi să spuneţi adevărul
fără să ştiţi cum ar trebui spus
ca să nu vă doară mai mult pe voi decât pe ceilalţi.
Înainte de a mă judeca
rătăciţi-vă o clipă în apa unei oglinzi,
pe urmă încercaţi să vă împăcaţi
cu ideea
că sunteţi ceea ce gândesc ceilalţi
despre voi,
şi cu dezamăgirea
că ceilalţi nu sunt ceea ce aţi gândit voi
despre ei.
Căutaţi-vă sufletul
şi încercaţi să recunoaşteţi
că de multe ori e mai mic
decât piatra pe care o ţineţi în mână.

Ştiri Botoşani îi urează poetei Mihaela Arhip multă sănătate sufletească şi trupească, inspiraţie, împliniri şi bucurii pe măsură. LA MULŢI ANI de poezie!

(A consemnat Florentina Toniţă)