UȘILE LUI GABRIEL LIICEANU (2)
(urmare din „Loc de dat cu epigrama” nr. 423)
În realitate Liiceanu nu avea disciplina finitudinii., recunoscânde la un moment dat: „Eram plasat într-un raport greșit cu timpul și, deopotrivă, cu felul de a-mi înțelege libertatea”. Conștient că alții gestionase mai bine raportul cu timpul, aici nominalizând-o pe Ana Blandiana, filozoful va fi salvat de întrebarea: „Ce Dumnezeu făcusem cu viața mea?” Și din acel moment a început dansul cu viața sa jupuită de epiderma iluziei. Începe prin a aborda problematica jurnalului, formulând și ceea ce putem numo principiul jurnalului. După definirea acestui principiu, concluzionează Gabriel Liiceanu: „La capătul unui jurnal trebuie să afli care anume este încăperea din ființa ta pe care nu o poți deschide decât cu prețul pierderii, al destrămării, al îmbolnăvirii”. Acea încăpere, zic eu, ar fi PRIMA UȘĂ INTERZISĂ.
Continuând cu analiza unei lichele și a funcțiilor ei (de a produce nivelarea, de a constata ieșirea neprogramată din rând, de a constitui releu până la nivel periferic și de a organiza curse cu obstacole dotaților, ambițioșilor sau opozanților). Liiceanu crede că cele mai periculoase sunt lichelele instruite. Interesantă este demonstrația prin care filozoful arată că oricea lichea are o originalitate în negativ ce i-a permis ca după Revoluție să se poată reabilitqa, situație numită de Bukovski drept epoca încorporării monstrului. Asdtfel, evoluând problematica lichelei în societatea postrevoluționară, Liiceanu, aproape trist, descoperă CEVA care ÎNCHIDE ADÂNCUL DIN EL. Cititorul atent, care cred că sunt, are siguranța că aici se află CEA DE-A DOUA UȘĂ INTERZISĂ. Inițiind o discuție despre cuvânt, acesta n-ar fi decât o ustensilă, iar incapacitatea omului de a mânui această ustensilă generează prostia omenirii. Singurul care mai poate regl raportul cu cuvântul și ne mai poate salva din decăderea verrbului este scriitorul. Tragedia este că scriitorul a devenit de fapt un salvator neputincios. Constatând că există un limbaj infectat al părții de jos (din zona lui AICI, zic eu) și un altul pur, curat, al părții de sus (din zona lui DINCOLO, zic eu)), românii au continuat și continua să trăiască la „fundul limbii, în drojdia ei în care se petrece totul”, adică AICI, lăsând nelocuită zona curate de DINCOLO. Urmează întrebarea fundamental a lui Liiceanu: „Pentru cine Dumnezeu scriem, atunci?” Exită încă o ușă, A TREIA UȘĂ INTERZISĂ, care nu permite accesul la cuvânt, ușă pe care, paradoxal, luptăm din răsputeri s-o ținem închisă. Dumnezeu dă s-o deschidă, noi îi stăm paznic zăvorului ei. Două întrebări îl frământă pe Gabriel Liiceanu. 1) „Cum se face că oamenii care au trait în communism privesc înapoi cu resemnare, cu indiferență sau pur și simplu uită, deși în joc sunt viețile lor mutilare?”; 2) „Cum se explică reacția slabă pe care o are Occidentul față de communism?” Filozoful încearcă să explice cele două procese ce au generat întrebările prin ceea ce se numește proces de introspecție, când obiectele reale și afectele lor sunt devorate de un eu afectiv. Există, deci, o distanță „…pe care cu vârsta o punem între noi și ceilalți, astfel încât nu orice nu orce dramă a lumii să devină automat și a noastră”, concluzionează Liiceanu. Așa că, deduce u, ce i-ar interesa pe occidental drama noastră? Mai mult, ce l-ar face pe un roman să-l intereseze drama altui roman? Se conturează A PATRA UȘĂ INTERZISĂ, una a sufletului, întredeschisă cu măsură pentru ca înăuntrul nostrum să nu intre mai multă nenorocire decât putem duce, dar este tot la fel de bine reglată încât să nu iasă în afară decât foarte puțină sensibilitate. Pornind de la cazul fraților Cain și Abel, Liiceanu crede că specia umană trebuie regândită prin ceea ce putem numi problema umanismului. E aproape convins că în fiecare dintre noi stă la pândă răul, că în adâncurile fircăruia dintre noi zace – putând fi oricând activat – Hitler, Stalin, Mao, criminalul, torționarul, violatorul. Există, deci, în noi A CENCEA UȘĂ INTERZISĂ, cea care zăvorăște răul, ținându-l în stare latent și având grijă ca nimeni să nu pătrundă pentru a-l ucide. Cinci sunt „ușile interzise” găsite de sufletul meu. Sunt mai multe? Sunt mai puține? Cert este că textul cărții lui Gabriel Liiceanu, o „explozie neîncadrabilă” a ființei sale, incite la cercetare. Cine garantează că însuși filozoful le-a descoperit pe toate? (preluare din „Viața în interval”, Agata, 2012) (SFÂRȘIT).