Școala mea era la câțiva kilometri de oraș. Tovarășa Învățătoare ne umplea toată săptămâna capul cu litere și cifre, iar sâmbăta, în fiecare sâmbătă, după ore, spălam dușumeaua clasei, mai făceam un șmotru cu motorină, apoi scuturam, măturam, dereticam, pregăteam locușorul pentru alte zile de litere și cifre.
Era aspră, se apropia de pensie. Iubea florile și ne iubea și pe noi. Țin minte despre Tovarășa Învățătoare că nu a lipsit niciodată din clasă, deși făcea naveta de la oraș. Când viscolea, când era ghețus de lunecau și trenurile pe șine, Tovarășa rămânea în sat, la o bătrână, ca să nu riște să nu poată ajunge la noi. Se întorcea acasă când autobuzul și trenul se încumetau la drum.
În toamnele noroioase purta galoși, pe care îi descălța în clasă și rămânea într-o pereche de încălțări frumoase, de bătrânică simpatică și cochetă.
Într-o zi, spre finalul clasei I, i-am spus în mare taină că nu voi mai fi în clasa ei, urma să ne mutăm cu familia la oraș. A scos copiii în pauză, m-a luat pe genunchi (niciodată nu făcea gesturi de apropiere fizică față de noi, elevii) și mi-a spus să îi aduc o mușcată, să o aibă în geam, de la mine. Eram fericită! I-am dus mușcata, dar mutatul la oraș nu s-a mai întâmplat. Tatăl meu, care trebuia să primească apartamentul la oraș, a murit la două săptămâni după ce am început clasa a doua...
Așa că am rămas amândouă cu Tovarășa Învățătoare: și eu, și mușcata!
După încă o generație de elevi, adică peste 4 ani, Tovarășa Învățătoare a ieșit la pensie. Mi s-a făcut dor de ea peste ani, când eram la liceu. I-am scris.
M-a chemat la ea. Locuia într-un aparament mic. Neschimbată, parcă și cu mai mult zâmbet. Mă servea de fiecare dată cu dulceață de cireșe amare și un pahar cu apă, într-un aer vechi, curat și misterios. O dată pe an ajungeam la ea, de fiecare dată așteptându-mă cu dulceață și alte mici bunătăți. Îmi scria scrisori lungi, răbdătoare, sfătoase, cu aceeași caligrafie pe care o știam din caietele de clasa primară.
Într-o zi nu mi-a răspuns la telefon. O sunam mereu din intersecție, de la telefonul public, aproape de blocul unde locuia. Am pornit totuși spre ea, cu gând că a renunțat la telefonul fix. În ușă a apărut, însă, altcineva. Învățătoarea mea se mutase în alt oraș, departe, la fiul său. Nu am putut să mai aflu nimic.
Au trecut de atunci peste 45 de ani.
Astăzi nu mai există Tovarășa Învățătoare, ci doamne și domni. Există caiete speciale, ghiozdane burdușite cu tot felul de invenții (in)utile, ore speciale pe internet.
Și mai există ceva astăzi: frica de flori. De 8 Martie, a dărui o floare devine cel mai periculos gest de ”corupție” al unui copil.
Cine se teme de flori?
.JPG)